[patinina34]

[SIZE=3]La fel şi noi trebuie să ne smerim cu trupul şi cu sufletul pentru a deveni părtaşi slavei lui Hristos în lumea aceasta şi-n cea viitoare. Arvuna slavei pe care Dumnezeu-Omul o dă ucenicilor Săi în timpul călătoriei pământene constă în diferitele daruri ale Duhului Sfânt; în veacul viitor slava lui Dumnezeu îi va cuprinde pe ucenicii lui Hristos atât în exterior cât şi în interior în mod deplin şi cu o măreţie care depăşeşte puterea de exprimare a omului (cf. l Cor. 2, 9).[/SIZE]
[SIZE=3]Din acest motiv Sfinţii noştri Părinţi, sfinţii călugări, se străduiau să fugă, ca de o otravă mortală, de tot ceea ce duce la mândrie şi pricinuieşte slavă omenească, însăşi Providenţa divină nu le îngăduie aleşilor lui Dumnezeu, cum se poate vedea limpede în vieţile sfinţilor, să trăiască în desfătări, în belşug şi-n slava omenească, pe parcursul vieţii lor pământeşti, întotdeauna ei au suportat nenumărate necazuri, venite cu voie sau fără de voie. Aşa cum dulciurile vatăma stomacul, dacă sunt folosite mereu, aşa slava omenească neamestecată cu suferinţele întunecă sufletul. După cum iarba şi grâul se ofilesc şi seacă, viermii se înmulţesc în fructe, dacă timpul este mereu frumos şi secetos, la fel o constantă fericire pământească slăbeşte virtuţile omului şi face să se nască în inimă părerea de sine, aroganţa şi poftele trupeşti.[/SIZE]
[SIZE=3]Sfântul Isaac Sirul zice: “Este foarte puţin probabil să se afle un om care să poată rezista onorurilor, ba cred că nu există nici unul: şi lucrul acesta se întâmplă din predispoziţia omului spre nestatornicie”. S-a demonstrat practic că această predispoziţie duce la schimbări neaşteptate. De aceea Dumnezeu a pregătit pentru slujitorii Săi o slavă veşnică şi neschimbătoare în ceruri, nedorind ca ei să fie mereu onoraţi în lumea aceasta, nestatornică şi schimbătoare, cu consideraţii deşarte şi efemere. Lucrul acesta îl spune preafericitul Simeon Metafrast în Viaţa lui Eustachie Plachida (20 septembrie). Sfinţii, pe care Dumnezeu i-a chemat la o slujire înaltă în Biserică datorită deosebitei capacităţi naturale şi maturităţii spirituale, au fost în mod deosebit supuşi la prigoniri, la umiliri, la împotriviri, la mânie, la suferinţă. Pentru a ne convinge este suficient să citim vieţile lui Atanasie cel Mare, Grigorie Teologul, Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur şi ale altor luminători ai Bisericii. Necazurile ce i-au lovit i-au ferit de pericolul sufletesc care le-ar fi putut veni uşor datorită rangului înalt şi onorurilor omeneşti la care erau avizaţi.[/SIZE]
[SIZE=3]“Ia aminte cu grijă la tine însuţi, a zis Sfântul Isaia Pustnicul, pentru a înlătura dorinţa de putere, de onoruri, de mărire şi de laudă; fugi de ele ca de ciumă, ca de moarte şi de pierdere a sufletului, ca de chinurile veşnice”. Dacă cineva este atent asupra lui însuşi şi asupra omenirii, nu se poate să nu fie convins de dreptatea pe care o au sfinţii anahoreţi; este imposibil să nu bagi de seamă că alergarea după slava şi onorurile omeneşti îl îndepărtează pe un călugăr de calea cea strâmtă a mântuirii, trasată de Domnul Hristos şi bătătorită de toţi cei ce L-au urmat. Mai mult, chiar învăţătura despre calea cea strâmtă şi cu chinuri devine străină, bizară, fără sens pentru cei ce sunt atraşi de slava omenească. Ei se smintesc, ca şi fariseii, cei iubitori de lumea aceasta, de calea cea strâmtă şi de cei ce o propovăduiesc, se smintesc de învăţătura Domnului asupra lepădării de tine însuţi. Dar Mântuitorul ne-a dat-o ca un remediu şi ca o mângâiere indispensabilă, pe acest pământ de exil şi orbire, pentru a ne elibera de minciună şi de cei ce ne-au dus în robie, şi care continuă să ne ducă, cu ajutorul minciunii (cf. Luca 16, 14).[/SIZE]
[SIZE=3]Nu există altă cheie, care ne poate deschide uşa împărăţiei Cerurilor, decât crucea lui Hristos. Dumnezeu dăruieşte această cheie celor ce caută sincer să intre întru împărăţia Sa; ba chiar ei se străduiesc să o obţină, şi se bucură şi tresaltă atunci când o primesc ca o arvună a fericirii veşnice.[/SIZE]