Despre pizma(2)
[SIZE=3]Auzind aceste cuvinte teribile spuse de către Sapricius, sfântul Nichifor l-a rugat cu lacrimi, zicând: “Nu face aceasta, frate preaiubit, nu face aceasta! Nu te lepăda de Domnul Iisus Hristos, nu-ți pierde cununa cerească pe care a-i dobândit-o suportând nenumărate chinuri. Iată, la poartă te așteaptă Domnul Hristos, care ți se va arăta în curând, și-ți va da răsplată veșnică în schimbul morții tale vremelnice; pentru a o primi ai venit tu aici”.[/SIZE]
[SIZE=3]Sapricius n-a dat nici cea mai mică atenție acestor cuvinte și s-a pornit din toată ființa sa înspre veșnica pieire. Atunci, văzând că preotul este pierdut definitiv lepădându-se de Hristos, Sfântul Nichifor, pătruns de harul divin, a început să strige cu voce puternică călăului: “Eu sunt creștin! Eu cred în Domnul nostru Iisus Hristos pe care Sapricius l-a tăgăduit. Taie-mi mie capul!” Dorința lui Nichifor a fost îndeplinită (Mineiul, 9 februarie).[/SIZE]
[SIZE=3]Iată o altă întâmplare, în Lavra Peșterilor de la Kiev doi călugări, ieromonahul Tit și ierodiaconul Evagrie, trăiau în armonie și-ntr-o prietenie duhovnicească. Dragostea lor reciprocă era motiv de zidire sufletească și de admirație pentru ceilalți frați. Vrăjmașul care urăște binele și seamănă neghină în grâu, transformând grâul în neghină, mai ales în momentul în care oamenii dorm - adică atunci când ei nu sunt atenți la ei înșiși și nu se tem că vor fi prădați, socotind că nu mai pot pierde bunul câștigat - a prefăcut iubirea acestor călugări în ură. Tit și Evagrie s-au învrăjbit în așa măsură încât nu se mai puteau vedea unul pe altul. De mai multe ori frații le-au cerut să se împace, dar ei nici nu voiau să audă.[/SIZE]
[SIZE=3]Disputa durând deja mult timp, ieromonahul Tit a căzut grav bolnav. Era atât de bolnav încât nu mai erau speranțe de însănătoșire. A început a-și plânge amar păcatul și i-a trimis vorbă ierodiaconului Evagrie că-i cere iertare și că ia asupra sa cu smerenie toată vina. Acela nu numai că nu l-a iertat, dar a pronunțat la adresa ieramonahului cuvinte grele și blesteme. Frații, văzând că Tit este la un pas de moarte, l-au adus forțat pe Evagrie pentru a se împăca. Văzându-l sosind, bolnavul s-a ridicat din pat, l-a salutat și căzându-i la picioare i-a zis cu lacrimi: “Părinte iartă-mă și mă blagoslovește!”[/SIZE]
[SIZE=3]Evagrie s-a întors și a spus de față cu toți cuvinte înfricoșătoare: “Eu nu mă voi împăca niciodată cu el, nici în lumea aceasta, nici în cealaltă.” Cu aceste vorbe, Evagrie s-a smuls din mâinile fraților ce-l țineau și apoi, subit, s-a prăbușit. Frații au vrut să-l ridice, dar el era deja mort; nu i-au mai putut nici îndrepta brațele, nici închide gura, nici închide pleoapele. Iar ieromonahul Tit s-a sculat din patul său deplin sănătos, ca și cum n-ar fi fost niciodată bolnav.[/SIZE]
[SIZE=3]Toți cei prezenți erau înfricoșați și au început să-l întrebe pe preot cum s-a făcut sănătos. Fericitul Tit le-a răspuns: “până eram grav bolnav, am văzut niște îngeri care se îndepărtau de mine plângându-mi sufletul care era sorocit pierzării din cauza pizmei; i-am văzut de asemenea pe draci, care se bucurau. De aceea v-am implorat să mergeți la fratele nostru și să-i cereți în numele meu iertare. Dar după ce l-ați adus la mine, atunci când i-am făcut metanie și el s-a întors dinspre mine, l-am văzut pe unul dintre acești îngeri lovindu-l cu o sabie de foc pe fratele care refuza să mă ierte; această lovitură l-a omorât, în ce mă privește, același înger și-a întins mâna și m-a ridicat și iată-mă sănătos”.[/SIZE]
[SIZE=3]Frații l-au plâns mult pe Evagrie, care a murit de o moarte atât de înfricoșătoare; apoi l-au îngropat așa, cu gura deschisă și brațele întinse (Mineiul, 27 februarie). Fraților, să ne temem de slăbiciunea noastră; să ne temem de păcatul care așa de ușor ne înșală, se strecoară în noi, ne cucerește și ne înlănțuiește. Să ne temem de firea noastră căzută care nu încetează să producă neghina păcatului. Trebuie să fii mereu atent la tine însuți, să-ți controlezi comportamentul și starea sufletească cu ajutorul Evangheliei, să nu îngădui cu nici un preț unei dispoziții păcătoase să se dezvolte și să se propage în sufletul tău, considerându-o de mică importanță. “Luptă-te cu răul în prima sa fază, și nu-ți zice: el nu va birui în mine. Pe măsură ce tu te antrenezi, ești deja învins”, spune Sfântul Marcu Ascetul. Trebuie în același timp să știm că “diavolul minimalizează în ochii noștri păcatele mici, dacă nu ne poate determina să le facem pe cele mari”, cum spune același sfânt.[/SIZE]
[SIZE=3]Nu trebuie deloc să neglijăm neghina care crește în inima noastră, nici gândurile păcătoase care ne vin în minte. Trebuie să respingem și să izgonim aceste gânduri, să dezrădăcinăm și să distrugem aceste sentimente, opunându-le poruncile Evangheliei și recurgând la rugăciune. Neghina se lasă usor smulsă până este fragedă și fără putere. Dar după ce timpul și obișnuința o fac să prindă rădăcină, este nevoie de mari eforturi pentru a o smulge. Odată ce gândul păcătos a fost acceptat și asimilat de sufletul nostru, el intră în structura modului nostru de a gândi, în rațiunea noastră și o privează de dreapta judecată. In ce privește simțământul nostru păcătos, care se împietrește în inimă, îi devine, așa zicând, un atribut natural și o lipsește de libertatea sa duhovnicească.[/SIZE]
[SIZE=3]Să câștigăm convingerea nezdruncinată a acestui adevăr absolut: Dumnezeu are grijă totdeauna de călugărul, ca de altfel de tot creștinul ortodox, care își încredințează trupul și sufletul în slujba Lui și în voia Lui; El îl ocrotește, îl întărește, îi formează sufletul și-l pregătește pentru veșnicia fericită. Toate necazurile ce ni le fac oamenii sunt cu îngăduința lui Dumnezeu și pentru mai binele nostru. Dacă aceste necazuri n-ar fi fost absolut necesare Dumnezeu nu le-ar fi îngăduit să vină. Dar ele ne sunt necesare pentru a avea ocazia să-i iertăm pe alții și, prin aceasta, să fim iertați de propriile noastre păcate.[/SIZE]
[SIZE=3]Ele ne sunt necesare pentru a observa Pronia dumnezeiască purtându-ne de grijă, și pentru a câștiga o credință vie în Dumnezeu; o asemenea credință apare atunci când noi descoperim, datorită numeroaselor experiențe, că mâna Atotputernicului Dumnezeu ne scapă de suferințe și din împrejurări dificile, și nu abilitatea și ingeniozitatea noastră. Suferințele ne sunt necesare, pentru a învăța să-i iubim pe vrăjmași, iar această iubire ne curățește pe deplin inima de otrava răutății și o face în stare de a-L iubi pe Dumnezeu și de a primi harul din belșug.[/SIZE]
[SIZE=3]Linia care unește dragostea față de aproapele de dragostea față de Dumnezeu rezultă cu claritate din cele două relatări de mai înainte. Se vede de aici că dragostea față de vrăjmași este cea mai înaltă treaptă a scării iubirii față de aproapele; plecând de aici noi intrăm în cămara de nuntă a iubirii divine. Prin toate mijloacele să ne forțăm inima pentru a le ierta oamenilor toate greșalele lor, oricare ar fi acestea, pentru ca și nouă să ni se ierte nenumăratele păcate prin care noi am ofensat Maiestatea divină.[/SIZE]
[SIZE=3]Să nu ne lăsăm cuprinși, datorită lipsei de credință, de tot felul de preocupări, de calcule, de vicleșuguri pentru a ne apăra de vrăjmașii noștri și pentru a acționa împotriva relelor lor intenții. Lucrul acesta ne oprește să-l facem Domnul Hristos, atunci când zice: “Nu vă împotriviți celui rău” (Matei 5, 39). Când suntem apăsați de împrejurări supărătoare și dureroase, să recurgem prin intermediul rugăciunii la Atotputernicul Dumnezeu, care ține în mâna Lui viața noastră, precum și a vrăjmașilor noștri și a tuturor oamenilor. Ca și Stăpân absolut El poate, printr-o singură clipeală din ochi, să prefacă în nimic cele mai mari dificultăți. Să ne rugăm cu o mare grijă și pentru vrăjmașii noștri, prin această rugăciune curățindu-ne inima de ură și umplându-o de dragoste. “Cel ce se roagă pentru oamenii care l-au necăjit, îi nimicește pe diavoli; dar cel ce se împotrivește celor ce l-au supărat este rănit de diavoli”, a spus Sfântul Marcu Ascetul![/SIZE]
[SIZE=3]“In toate, zice Apostolul, luați pavăza credinței, cu care veți putea să stingeți toate săgețile cele arzătoare ale vicleanului” (Efeseni 6, 16). Aceste săgeți, diversele încercări ale diavolilor care stârnesc în noi bolile firii noastre căzute: o inimă aprinsă de mânie, gânduri și imagini clocotind de nervi, o sete de răzbunare, multe planuri savante, irealizabile și absurde, pentru a rezista vrăjmașului, pentru a-l învinge și umili, și pentru a ne asigura o poziție sigură și garantată împotriva tuturor necazurilor.[/SIZE]
[SIZE=3]Când omul a dobândit credința, acționează Dumnezeu pentru el. Este de atunci încolo în afară de orice influență vicleană nu numai a oamenilor, ci și a demonilor. Cel ce a dobândit credința, poate să ajungă la rugăciunea adevărată, la rugăciunea pură, care nu este tulburată de nici o grijă, care este eliberată de orice teamă, de frică și de închipuirile oferite imaginației de către spiritele rele. Prin credința sa, călugărul credincios este încredințat lui Dumnezeu. El trăiește în simplitatea inimii și lipsit de griji. Nu se gândește și n-are grijă decât de un lucru: să devină din toate punctele de vedere un instrument al lui Dumnezeu, împlinind întocmai voia Lui.[/SIZE]
|