[patinina34]

[SIZE=3]Clerul iudaic s-a hotărât la deicid, şi l-a săvârşit. Ştia cu certitudine că acţionează împotriva lui Mesia şi, în orbirea sa, mărturisea acest adevăr ironizându-L pe Hristos, atunci când pe altarul Crucii mântuia lumea. “Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să Se mântuiască!” (Matei 27, 42), ziceau bătându-şi joc marele preot, cărturarii, bătrânii şi fariseii, fără să-şi dea seama că-şi pronunţă singuri osânda: recunoşteau că L-au dat morţii şi că-L batjocoreau pe Cel care, într-un chip minunat, cu putere şi autoritate divină, îi salva pe alţii.[/SIZE]
[SIZE=3]Cu frică clerul iudeu ascultase vorbindu-se de naşterea lui Dumnezeu-Omul şi a început să-L urască de pe atunci, pregătindu-se pentru a se scăpa de El. Acest lucru se vede clar în Evanghelie. Când magii au adus la Ierusalim vestea naşterii lui Hristos, Regele iudeilor, cel ce era atunci pe tron, Irod, s-a tulburat, şi cu el toată capitala (Matei 2, 3).[/SIZE]
[SIZE=3]Era normal, remarcă fericitul Teofilact al Bulgariei, ca suveranul ce domnea să se tulbure auzind că S-a născut un alt Rege al iudeilor, care îl va priva de tron pe el şi pe urmaşii lui. Dar de ce s-a tulburat Ierusalimul la vestea naşterii lui Hristos - Ierusalimul care de veacuri îl aştepta pe Mesia cel promis, Eliberatorul şi slava sa, Ierusalimul a cărei religie consta în a crede în Mesia şi a-i pregăti venirea?[/SIZE]
[SIZE=3]Dacă Ierusalimul a fost tulburat era pentru că locuitorii lui erau corupţi din punct de vedere moral.[/SIZE]
[SIZE=3]Ierusalimul sesiza, cu o intuiţie fină şi vrednică de o mare capitală, că noul Rege, Regele dreptăţii, va cere să se renunţe la imoralitate şi să se practice virtuţiile adevărate şi că El nu se va lăsa păcălit cu virtuţi false şi ipocrite.[/SIZE]
[SIZE=3]Pentru dragostea faţă de lume locuitorii Ierusalimului socoteau că este mai suportabil un monstru ca Irod, decât Regele Dumnezeu. Intuind pe bună dreptate că dispoziţiile spirituale ale tiranului erau cele ale unui ipocrit şi ale unui comediant - ca ale membrilor Sinedriului, de altfel - atunci când Irod i-a întrebat unde trebuie să se nască Mesia, fără nici o ezitare şi fără nici o gândire, i-au indicat locul cu precizie, şi L-au dat pe Mesia în mâinile călăului. “Ei i-au zis: în Betleemul Iudeii”. Pentru a întări informaţia lor au adăugat: “Că aşa este scris de proorocul” (Matei 2, 5), şi au redat restul profeţi ei, de o uimitoare precizie (Matei 2, 5). Dacă ei ar fi avut altă dispoziţie, ar fi dat un răspuns evaziv şi n-ar fi arătat acest loc.[/SIZE]
[SIZE=3]Evanghelia atribuie iubirii faţă de lume toate crimele comise de oameni începând cu Cain, ce l-a ucis pe fratele său Abel, până astăzi (Matei 23, 32). În timpul vieţii pământeşti a lui Dumnezeu-Omul, cei ce erau robiţi de dragostea lumii au umplut măsura crimelor, respingându-L pe Hristos şi răstignindu-L (Matei 23, 32); în vremurile de pe urmă, la fel, vor umple măsura primindu-l pe Antihrist şi dându-i cinstea ce I se cuvine numai lui Dumnezeu (Ioan 5, 43).[/SIZE]
[SIZE=3]Dragostea faţă de lume este teribilă. Ea se strecoară încet şi pe neobservate în om; dar odată instalată devine stăpân crud şi absolut, încet, încet omul este pregătit, şi pe plan sufletesc lucrurile capătă o asemenea întorsătură, încât este în stare de deicid; în vremurile actuale, de asemenea, încetul cu încetul, oamenii sunt pregătiţi printr-o dispoziţie sufletească şi starea de spirit necesară pentru a-l primi pe Antihrist (2 Tes. 2, 7).[/SIZE]
[SIZE=3]Sfântul Mucenic Sebastian relata remarcabil deşertăciunea iubirii faţă de lume şi funestele sale consecinţe într-o discuţie cu martirii care, din cauza iubirii pentru părinţi şi familii, şovăiau în timpul prigoanei. “O, ostaşii lui Hristos cei tari! O, luptători iscusiţi ai oştirii celei dumnezeieşti![/SIZE]
[SIZE=3]Iată că şi prin tăria sufletelor voastre şi cu bărbăţie v-aţi apropiat de biruinţă. Iar acum, pentru ticăloasa momire de la ai voştri, voiţi a lepăda jos cununile cele veşnice? Să înveţe prin voi bărbăţie ostaşii lui Hristos a se înarma cu credinţă. Să nu voiţi a vă lepăda semnul biruinţei voastre, pentru lacrimile femeii şi nu slăbiţi punerea picioarelor voastre pe grumajii vrăjmaşilor, pentru ca nu, iarăşi luând puterea, să se ridice spre război, care, deşi, întâi era cumplit asupra voastră, mai pe urmă însă mai cumplit se va arăta.[/SIZE]
[SIZE=3]Deci ridicaţi, în pătimirile acestea pământeşti, ca preaslăvire, steagurile nevoinţei voastre şi nu vă lipsiţi de Hristos pentru o nefolositoare tânguire copilărească. Căci aceştia pe care îi vedeţi plângând, s-ar fi bucurat acum de ar fi ştiut cele ce ştiţi voi; căci ei socotesc că nu numai această singură este viaţa, care, luând sfârşit, nici o parte nu rămâne celui viu, trupul fiind mort. De ar fi ştiut că este altă viaţă fără de moarte şi fără de durere, în care împărtăşeşte bucuria cea de-a pururea, cu adevărat s-ar fi sârguit împreună cu voi a merge către aceea şi viaţa aceasta vremelnică întru nimic socotind-o, pe cea veşnică ar fi poftit-o.[/SIZE]
[SIZE=3]Pentru că viaţa aceasta de acum este degrab trecătoare şi atât de nestatornică, încât nici cei către cei ce o iubesc pe ea nu poate vreodată să-şi păzească credinţa; căci, de la începutul lumii, cei ce au nădăjduit spre dânsa s-au păgubit şi pe toţi cei ce au poftit-o, i-a înşelat; apoi şi-a bătut joc de toţi cei ce s-au mândrit cu dânsa, pe toţi i-a minţit şi pe nici unul nu l-a făcut cu nădejde; în fine, cu totul s-a arătat că este minciună. O! De-ar fi umblat numai cu minciuna şi să nu se fi dus în rătăcirea cea cumplită! Dar ce este mai amar, că viaţa aceasta pe iubitorii ei îi duce către toată fărădelegea. Aceasta pe iubitorii de pântece îi îndulceşte cu îmbuibarea şi cu băutura. Pe iubitorii de patimi, la desfrânare şi la toată necurăţia îi îndeamnă.[/SIZE]
[SIZE=3]Viaţa aceasta îndeamnă pe tâlhari să fure, pe cel mânios să se iuţească, pe cel mincinos să înşele. Aceasta seamănă între bărbaţi şi femei despărţire; între prieteni vrajbă; între cei blânzi, gâlceava; între cei drepţi, nedreptăţi; între fraţi, sminteli. Aceasta ia de la judecători judecata dreaptă, de la cei curaţi, întreaga înţelepciune; ia de la meşteri cinstea şi, ca să nu pomenim pe cele mai cumplite ale ei, apoi ea duce către mari fapte rele pe iubitorii săi, încât uneori ucide frate pe frate, fiu pe tată şi prieten omoară pe prieten. Oare cu a cui îndemnare se fac acestea? Cu al cui sfat? Cu ce fel de nădejde şi gând se săvârşesc nişte fărădelegi ca acestea?[/SIZE]