[carmina]

“Partea lucrarii lui Dumnezeu din viata noastra o numim Pronie.Aceasta Pronie nicicum nu se aseamana ursitei pagane.In unele momente de rascruce,cu adevarat noi insine alegem dintre posibilitatile ce ne stau inainte.Cand in fata ni se deschid felurite cai,atunci,fireste,trebuie hotarat sa ne indreptam catre Bunul cel de pe urma pe care il cautam.Aceasta alegere neaparat va trebui insotita de hotararea de a merge pana la jertfa.In astfel de cazuri,deosebit de limpede se vadeste libertatea noastra duhovniceasca.Cel mai adesea,din nefericire,oamenii se calauzesc de indemnuri vremelnice,abatandu-se de la calea de Dumnezeu aratata catre Imparatia Luminii.Astfel omul cade in cercul patimilor inselatoare care-l impiedica a zari doritele zori.Insa orice alegere va fi si ea numaidecat insotita de suferinte si de jertfe.Iar cand alegem voia lui Dumnezeu,toata jertfa ne va asemana cu Hristos:”Parinte,de voiesti,sa treaca paharul acesta de la Mine,insa nu voia Mea,ci a Ta sa fie”(Lc.22:42).
Noi toti,de nevoie,trebuie sa trecem prin taina mortii pentru o mai mare asemanare cu Hristos.Dincolo de acest prag necunoscut noua,Dumnezeu si Tatal nostru ne duce in taramul zilei neinserate.Iata nadejdea noastra in Hristos,care va fi,caci toate fagaduintele Sale sunt nemincinoase si nestramutate,precum a aratat-o experienta milenara a Bisericii noastre.

In Imparatia lui Dumnezeu-Tatal nimeni nu se inchide egoist inlauntrul sau.Sfanta iubire,toata dorirea si-o stramuta in cei iubiti.Intreaga lume,si a lui Dumnezeu,si cea facuta,o imbratiseaza in smerenie.Astfel,intreaga Fiinta devine continutul ei.In aceasta consta mare-cuviinta dragostei,bogatia ei nepretuita si fericirea de negrait.
Saracia insa si intunerecul iadului se cuprind in inchiderea in sine din iubire de sine.Culmea inchiderii in sine a mandriei se exprima ca ura de Dumnezeu.

Pana la a ni se ivi Dumnezeiasca Lumina,suntem ca orbii.In afara acestei Lumini,noi nu recunoastem pacatul;fara ea nu se deschide inaintea noastra caderea omului in adevaratele ei dimensiuni.Numai Duhul Sfant,cu venirea Sa,ne da putinta la inceput a vedea tragismul propriei noastre stari si,prin noi,a trai apoi marea drama a intregii istorii a omenirii.Urmarea caderii este o boala de nevindecat de catre doctorii pamantesti.A impaca cugetele inimii noastre cu duhul poruncilor lui Hristos - noi nu o putem face;de unde si dureroasa nevointa a luptei cu “legea pacatului” care ne ucide (Rom.7:23-25).
Pretioasa este aceasta perioada a vietii noastre,cu toate ca si chinuitoare:din toate partile suntem cuprinsi de patimi inflacarate care iau forma “aprinderii ispitelor”(1Pt.4:12).Dar intru ajutor ne vine Harul,care la inceput nu se vede ca Lumina,ci se simte ca o flacara cereasca ce mistuie in noi radacinile pacatului.
De cate ori sufletul meu,ca o mica faptura neputincioasa,atarna deasupra prapastiei cu o frica mare;nu o frica pamanteasca - nu nazuiam a prelungi la nesfarsit aceasta viata:groaza mea consta in faptul ca,dupa ce Dumnezeu facuse pogaramant pana la a veni la mine,eu vedeam cu ce rani eram intreg acoperit.Ma constientizam cu desavarsire nevrednic Imparatiei lui Dumnezeu.Nu sunt in putere a descrie acea mahnire care ma afunda intr-un lung si adanc plans.Desi fara de minte,totusi stiam ca ma aflu in mainile Facatorului meu despre Care este scris:”Infricosat lucru este a cadea in mainile Dumnezeului Celui Viu”(Evr.10:31).Imi era uneori greu pana la a nu mai putea rabda,si o data am incercat sa ma smulg din Sfintele Sale Maini (Io.10:28),insa toate incercarile se naruiau,caci nu aveam unde sa ma duc:nimic in lume nu ma atragea,nu imi putea implini duhul.
Domnul a zis:”Nu va temeti de cei ce ucid trupul…ci…temeti-va de Cela ce,dupa ce a ucis,are stapanire sa arunce in gheena.Asa zic voua,de Acela sa va temeti”(Lc.12:4-5).Domnul,Cela ce S-a dat pe Sine mortii pe cruce,nu spunea cuvinte desarte,fara insemnatate.Iar eu nicicum nu voiam sa le micsorez caracterul categoric.Si frica,frica de viata datatoare - nu se departa de la mine.Mai mult,ceva straniu se petrecea:de cum slabea aceasta,simteam launtric indepartarea de la mine a unei puteri vii - rugaciunea scadea,mintea se risipea,simtamantul lui Dumnezeu se pierdea intr-o ceata:cu duhul muream.De-abia mult mai tarziu aveam sa aflu ca ma povatuia Duhul lui Dumnezeu,iar chinul mi s-a preschimbat intr-un folos de nemasurat:cutremurul inaintea vesnicei pierzanii si plansul pocaintei - in chip tainic ma prefaceau intreg in “rugaciune”.Duhul meu,slobod,fara vreo straduinta a vointei,se inalta in contemplarea unor realitati pana atunci necunoscute:nesfarsitele prapastii ale fiintei,intunecatele salasuri ale iadului,dar si Cerul luminat de Lumina Nefacuta.
Binecuvantat fie Numele Lui in vecii vecilor.”

”Vom vedea pre Dumnezeu precum este” - Arhim.Sofronie