[mariuszamfirescu]

„într-o cetate a trăit odată o femeie neasemuit de frumoasă, dar care era desfrânată, având mulţi iubiţi. Un principe i-a trimis cuvânt că o va lua de soţie dacă îi făgăduieşte că se va lepăda de desfrânările ei şi îi va fi numai lui soţie cinstită şi credincioasă pururi. Ea a făgăduit, iar principele a luat-o la curtea lui, luând-o şi de soţie. Foştii ei iubiţi însă căutau prin toate mijloacele să o atragă înapoi în mocirla păcatelor şi să-şi ridice pretenţiile lor scârnave asupra ei. Ei însă nu au avut curajul să îl înfrunte pe prinţ, de aceea au mers şi au fluierat pe la ferestrele dosnice ale palatului. Femeia a auzit acele fluierături şi şi-a astupat urechile cu silă şi cu mânie. Ca să nu mai audă, ea s-a dus în cămara cea mai dinlăuntru a palatului şi s-a închis acolo, încuind uşa după ea. Astfel s-a izbăvit femeia de şuierăturile desfrânaţilor”.
Apoi Avva Ioan Colov a tâlcuit ucenicilor lui pilda aceasta: „Femeia desfrânată este sufletul omenesc; foştii ei iubiţi sunt toate necuratele patimi ale sufletului şi trupului; iar Principele este Hristos; cămara cea mai dinlăuntru a palatului este locuinţa cerurilor; iar cei care fluieră pe la ferestrele din dos sunt puterile diavoleşti. Dacă sufletul se întoarce statornic de la patimi şi scapă la Hristos, atunci patimile şi dracii se înspăimântă şi fug de la el.