Mănăstirea în noapte
Arterele oraşului se preschimbă, în prag de noapte, în cortine largi de tăcere. Luminile ce vin dinspre centrul Iaşului sunt doar pete moi, de necunoscut, restul se opreşte la poalele dealului de peste care veghează zidurile mănăstirii. Turnurile bisericii, ascunse în întuneric, taie cerul şi pământul, lăsând o cută mare, luminoasă, crescută din carnea Bisericii. Tot ce-i vietate străină mănăstirii amuţeşte. După masa de seară de la ora 17.00, timpul se împuţinează tot mai repede. Reperul timpului, umbra lăsată de zidurile vestice, se târăşte impasibil până ce cuprinde întreaga mănăstire. De acum, noaptea coboară peste duhurile sale. Zilierii se retrag pe nevăzute de la plantatul trandafirilor să-şi odihnească trupurile. Orele acestea dintre zi şi noapte sunt nefireşti de trecătoare. Măicuţa de la bucătărie îşi duce cu greu trupul spre chilie, un călugăr se iveşte pentru ultimele pregătiri de noapte. Liniştea de mormânt apasă tot mai tare. Călugării s-au adunat la slujba de Miezonoptică şi Utrenie. Aproape de 22.00, câte o stihie neagră, cu hainele bătând în vântul puternic, iese din mănăstire şi se îndreaptă cu paşi grăbiţi către chilii. E foarte greu să obţii câteva cuvinte afară de "blagosloveşte". Purtaţi pe gânduri, după slujbă, călugării, par mai mult nişte apariţii din cealaltă lume. Te înfioară. Te fac să crezi că tot ce există se află între tine şi şfichiuitul vântului ce-i învăluie din toate părţile vestmintele. Ciudate taine mai poartă. Dar noaptea înaintează. Nu se mai aud uşi închizându-se. Câinii din râpele dinspre CUG latră a pustiu. O noapte cu un vânt tot mai intens. Tabla acoperişului de la dormitoarele pentru pelerini pocneşte, uşile de la grajduri se aud cum se izbesc de pereţi. Voci înfundate de la camerele zilierilor (în această seară, cinci mai erau), străbat prin curtea anexei exterioare mănăstirii unde sunt o parte din camerele călugărilor tineri, camerele pentru pelerini iar la mai bine de 20 de metri încep alte anexe, cele ale animalelor. Pe aleile din curtea mănăstirii, după miezul nopţii, vâjâitul crucilor de pe turnurile Bisericii, apele ce parcă se revarsă din brazii ce o înconjoară, după atâta vânt ce-i cern, câte un lătrat înfundat, te coboară în timpuri de demult sau pur şi simplu te înfioară că, la câteva sute de metri de civilizaţie, aşa cum e ea în Iaşi, poate exista o asemenea întruchipare a credinţei nestingherite. Chiar dacă numai în noapte, deplinătatea aerului monahal se creează ca o ştergere a tuturor urmelor zecilor de vizitatori de peste zi. Este o odihnă în care lucrează spiritul, repară, reface. Doar noaptea mănăstirea este deplin depărtată de orice apropiere umană. O lumină slabă poţi zări la fereastra unui călugăr. Aproape că îi poţi auzi vocea din gând când citeşte, dar rafalele de vânt o alungă imediat în necunoscut. Însă ciudăţeniile de acum încep. Însă ele nu vin decât dintr-o mare tăcere, cu greu descifrabile pentru profani. O ciudăţenie ce stârneşte smerenie şi, mai ales, bucuria minunii de a fi.


"Cred Doamne, ajută necredinţei mele"
După o zi şi o noapte, părăsesc mănăstirea. O port, în schimb, în mine prin cuvintele ce le-au rostit slujitorii ei. O port cu mine prin vântul ce s-a zbuciumat o noapte întreagă prin istoria ei, printre cruci, turnuri, amintiri. Dar, mai ales, port tăcerea ei. Aş vrea să-i port şi statornicia. În drum, în loc de rămas-bun, părintele Arsenie mi-a dat câteva îndemnuri. "Oamenii cred că lumea e mai rea, că sunt mai multe probleme decât oricând. Nu este chiar aşa. Lumea, oamenii se pot schimba. Totul este să creadă că se poate schimba ceva în bine. Oricât de greu ar fi, să nu cedezi nici o secundă. Să crezi că nu eşti sortit eşecului prin încercarea ta. Eu am crezut şi cred că pot reuşi. Cred Doamne, ajută necredinţei mele", a adăugat egumenul Arsenie. Zorile au rămas tot sus, la mănăstire. Ajuns la poalele dealului, a reînviat lumea ce-o credeam un vis urât. Pungi goale se aburcau în aer, praful înţepa privirea. Claxoane, foială, nervi. Arterele oraşului m-au adus repede de unde plecasem cu o zi în urmă. Cât de greu este aici, jos, să priveşti acolo, sus!


Cuvinte cu tâlc
Călugărul Dimitrie, pe numele de mirean Daniel Gâlcă, născut la Hârlău în 1975, este o altă prezenţă plăcută şi sfătuitoare de la Mănăstirea Cetăţuia. Deşi e zgârcit la vorbă, când îl întrebi de cele bisericeşti, nu mai conteneşte. Îţi explică termenii ce vin din greceşte, îţi cântă versete, într-un cuvânt, te cucereşte. Dar nu trebuie să-l ţii prea mult la vorbă. Nu refuză, însă subtil se retrage. Pe el l-am găsit în curtea mănăstirii, prăşind trandafirii. "Doamne ajută! Ce te miri tinere? N-ai văzut călugări muncind? Ehei, ia vino mai aproape. Ce vânt te aduce? (începe să cânte)", sunt primele cuvinte ale călugărului Dimitrie. S-a călugit în 1993 la Poiana Arşiţei, mănăstire unde a stat 4 ani şi Părintele Cleopa. N-a intenţionat să se călugărească, dar, cucerit de această mănăstire, a îmbrăcat rasa. "Iniţial n-am vrut să fiu la mănăstire. Dar aşa a vrut Domnul. Am ales să fiu călugăr. A fost o chemare, altfel n-aş fi făcut acest pas. La cât de greu a fost la început, la câte ascultări trebuia să mă supun necondiţionat sau câte ispite se arătau mai ales atunci, dacă n-ar fi fost o chemare, toată încercarea de a mă călugări se zădărnicea demult. Ispitele pentru un călugăr apar mai grele şi mai multe atunci când el îşi urmează chemarea. Este o luptă mare. Cu cât vrei mai mult să te pocăieşti, cu atât eşti mai încercat dar asta dă fericirea în viaţă. Să poţi lupta pentru lumină", mai povesteşte fratele Dimitrie. Cuvintele călugărului te duc repede cu gândul la cele ale dramaturgului şi poetului german, Bertolt Brecht (1898-1956), „Cine luptă, poate să piardă. Cine nu luptă, deja a pierdut". Dacă în trecut cânta la acordeon, acum cântă la strană, fapt ce-l bucură nespus de mult. Plăcerea cântatului, pacea sufletească de la Mănăstirea Cetăţuia îi conferă o aură jovială, la fel ca a egumenului, Arsenie Hanganu. "Fericirea înseamnă bătrâneţe. Călugăr înseamnă a fi bătrân, iar bătrâneţea înseamnă înţelepciune. Dar nu este vorba, cum s-ar crede de bătrâneţe fizică. Un călugăr fericit, înţelept poate fi şi unul tânăr, ca vârstă. Aici e un mare tâlc. Să-l afli", a continuat Dimitrie. După o succintă poveste, sfios a lăsat de înţeles că trebuie să-l las singur.



Autor:
Marius SIDORIUC,
Articol furnizat de:
Ziua de Iasi

Attached Images

10037.jpg (10,7 KB, 2 views)