Spiritul căzut a încercat de multe ori să-i ispitească, până la moarte, chiar pe sfinții mucenici și pe călugării nevoitori, mari făcători de minuni și nevoitori având, să spunem așa, sub ochii lor cununa biruinței. Este foarte corectă gândirea multora dintre Sfinții Părinți conform căreia, până la mormânt, călugărul se află în pericolul de a cădea în ispite, fără a ști mai dinainte de unde vor răsări și ce haină vor îmbrăca. Biserica ne învață că de la botez fiecare creștin primește de la Dumnezeu un înger păzitor care, ocrotindu-l în mod nevăzut, îl învață să împlinească toate faptele bune pe parcursul vieții și-i reamintește poruncile lui Dumnezeu. La rândul său împăratul întunericului, dorind să antreneze tot neamul omenesc în propria sa cădere, deleagă pe lângă fiecare om un spirit căzut, care-l urmărește peste tot, străduindu-se să-l atragă în tot felul de păcate.
Din cele spuse, rezultă clar că monahul trebuie să vegheze asupra lui însuși toată viața, fiind cuprins în același timp de frică și de curaj. Trebuie tot timpul să fie în gardă știind că vrăjmașul său ucigaș de suflete este mereu treaz, dar în același timp convins că-l are alături pe îngerul păzitor. Sfântul Pimen cel Mare a zis: “Un mare ajutor al lui Dumnezeu îl înconjoară pe om; numai că acestuia nu-i este dat să-l vadă”. Nu-i este dat omului să-l vadă pentru a nu se bizui numai pe acesta, iar el să cadă în lenevire și să părăsească nevoința de care este în stare.
Condamnat să se târască pe pământ, îngerul căzut își dă toată silința pentru ca și omul să facă același lucru. Și omul este înclinat înspre aceasta datorită orbirii de care este atins. Sigur omul are simțul eternității, dar datorită faptului că acest simț este pervertit de ceea ce pe nedrept se cheamă “rațiune” și de către conștiința sa adormită, i se pare că și viața pământească este fără sfârșit, întemeindu-se pe această impresie seducătoare, dar din păcate iluzorie și dezastruoasă, omul este robit de munca și ocupațiile care-i asigură o situație bună în lumea aceasta, uitând că este călător și că locuința sa permanentă se află, fie în cer, fie în iad. în numele omului căzut, Sfânta Scriptură îi zice lui Dumnezeu: “Lipitu-s-a de pământ sufletul meu; înviază-mă după cuvântul Tău” (Ps. 118, 25). Reiese clar din acest text că atașamentul față de pământ lovește sufletul cu moartea veșnică; el este readus la viață prin cuvântul lui Dumnezeu care, smulgându-l de pe pământ, îi ridică gândurile și simțămintele înspre cer.
“Diavolul, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, este obraznic. El atacă de jos. Și în acest caz câștigă sigur pentru că noi nu încercăm să ne ridicăm acolo unde el nu ne mai poate răni. Căci el nu se poate ridica sus, ci rămâne pe pământ; de aceea șarpele este simbolul său. Dacă Dumnezeu l-a limitat de la început la o asemenea stare, astăzi are motiv mai puternic să o facă. Dacă tu nu știi ce înseamnă “a fi atacat de jos”, vreau să-ți explic aceasta metodă de luptă. Ea constă în a învinge folosindu-se de realitățile pământești, de plăceri, de bogății și de tot ceea ce este în lume. De aceea diavolul atunci când vede pe cineva luându-și zborul spre cer, în primul rând nu este în măsură să-l atace, și, dacă riscă să o facă, recade imediat el însuși, pentru că, după cum știm prea bine, el n-are picioare să stea ridicat.
N-ai teamă de el pentru că nu are aripi, ci se târăște doar pe pământ, printre lucrurile pământești. Să n-ai nimic comun cu el, pentru că în acest caz nu va fi foarte necesară sforțarea. Diavolul nu știe lupta deschis și pe față, ci, ca un șarpe ce se ascunde între spini, el se folosește adesea de ispita bogățiilor. Dacă tu vei curați spinii, el se înfricoșează și fuge. Dacă-l poți fascina cu exorcismele dumnezeiești, îl vei răni foarte ușor. Și noi avem exorcismele duhovnicești: Numele Domnului nostru Iisus Hristos și puterea Crucii.
Sfântul Macarie cel Mare, auzind că un oarecare călugăr Teopemt este ispitit de gânduri necurate, aduse de diavolul, i-a dat sfatul următor: ajunează până seara, așa fel încât să resimți foamea; învață pe dinafară Evangheliile și alte cărți din Sfânta Scriptură pentru ca amintirea lui Dumnezeu să rămână mereu în sufletul tău. Dacă îți vine gând rău, nu-l primi, nu îngădui niciodată gândului tău să fie târât în jos, ci îndreaptă-l în sus și Dumnezeu te va ajuta.
Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe ce trebuie să facă înspre a se mântui și a plăcea lui Dumnezeu. Bătrânul i-a răspuns: Dacă vrei să-I placi lui Dumnezeu ieși din lume, întoarce-te de la pământ și, după ce ai părăsit creaturile, vino către Creator, unește-te cu Dumnezeu prin rugăciune și lacrimi, și vei găsi odihnă în veacul acesta și în cel viitor.
Sfântul Varsanufie cel Mare scria unui frate oarecare: “Dacă vrei să fii mântuit, străduiește-te să mori față de tot ce-i pământesc. Socotește-te ca un nimic, străduiește-te pentru cele ce vor fi, ca nu cumva sub pretextul unei fapte bune diavolul să te ducă la îngrijorări nefolositoare.
Viclean și abil în lupta contra omului, și în dărâmarea lui, diavolul nu recurge întotdeauna la mijloace deosebite pentru a-și atinge scopul. La ce bun s-o facă dacă prin acestea riscă să-l determine pe călugăr la o împotrivire îndârjită și la o biruință strălucită, cum s-a întâmplat în atâtea cazuri? Mijloacele obișnuite sunt mai sigure. In cea mai mare parte a timpului, acestea nu sunt remarcate și, chiar dacă sunt, sunt neglijate pentru că în aparență par nepericuloase. în general în lupta actuală împotriva creștinismului și împotriva monahismului, nu se remarcă folosirea mijloacelor deosebite, ci a mijloacele obișnuite. Saracinii și latinii nu mai atacă mănăstirile ortodoxe; ei nu-i aprind și nu-i taie pe călugării ortodocși pentru a distruge monahismul ortodox. Distrugerea este provocată în mod imperceptibil prin cursele insesizabile, în care-l face să cadă în vremurile actuale.
Preocupările pământești, atunci când călugărul li se dedică cu entuziasm, pot, fără ca acestea să facă păcate exprese, să-l oprească de la sporirea duhovnicească și să provoace dezastru în sufletul său. Un asemenea suflet devine țintă pentru draci, cum spune Evanghelia (Matei 12,44-45). Când inima unui copac este atinsă de putreziciune, copacul piere încetul cu încetul fără să se observe, înafară mai păstrându-și multă vreme frumusețea și nelăsând să transpară moartea care-l roade prin interior. Fără a atinge aspectul exterior al monahismului, micile preocupări îi distrug esența. Ce mai este călugărul, dacă n-a ajuns un creștin detașat de toate, însingurat cu mintea și cu inima pentru a aparține numai lui Dumnezeu, după ce a intrat într-o comuniune de nedesfăcut cu El? Unde mai este călugărul atunci când se îndepărtează de Dumnezeu și se atașează de pământ?
Dintre mijloacele obișnuite, dar foarte eficace, fac parte lucrările manuale și fizice, atunci când călugărul se lasă stăpânit de ele fără dreaptă judecată și din voia sa, nu din ascultare. Atunci când călugărul se apucă de treabă în felul acesta, cu siguranță alunecă într-un atașament pătimaș de ceea ce face. La început manifestă un zel periculos pentru această preocupare; apoi orientează toate forțele sufletului său și ale trupului, înspre aceasta, uitând și abandonându-L pe Dumnezeu. In acest timp șarpele se străduiește să-i sugereze călugărului că preocuparea sa este inocentă, ba chiar salutară și folositoare pentru toți. Prin viclenia șarpelui, din toate părțile încep să-i parvină la urechi încurajări și laude pentru munca sa. Se lasă contaminat de părerea de sine; sufletul său, care nu este iluminat de Cuvântul lui Dumnezeu, se învăluie în tenebrele necunoștinței și nechibzuinței. Apoi cade pe de-a-ntregul sub stăpânirea spiritului căzut.
Când sufletul abandonează asceza duhovnicească sau, ceea ce este același lucru, o împlinește cu neglijență, superficial, și fără dăruire, ocupându-se în primul rând cu entuziasm și atașament de cele pământești, patimile proprii naturii căzute pot rămâne nestingherite in inimă, fără ca nimic să le tulbure; ele prosperă, cresc și se întăresc în toată libertatea. Călugărul se bucură de o liniște falsă, mângâindu-se cu părerea de sine și cu slava deșartă, în locul celei autentice aduse de har. Cei ce nu luptă împotriva patimilor nu le mai sesizează. Și chiar dacă se agită pentru o scurtă perioadă de timp, cel ce nu-i obișnuit să se’4 cerceteze pe sine, n-o face cu atenție, și se străduiește să-și găsească mângâierea în cele pământești. O asemenea mângâiere, sau mai exact, o asemenea lâncezeală duhovnicească, lipsită de umila înduioșare a inimii, detașată de amintirea morții și judecății, a raiului și a iadului, fără preocuparea de a obține înainte de a fi prea târziu mila lui Dumnezeu, de a se împăca cu El și de a se uni cu El, Sfinții Părinți o numesc “nesimțire” sau “împietrirea inimii”, moarte sufletească până când trupul este încă viu. Până ce durează această teribilă lâncezeală duhovnicească, patimile, în special cele sufletești, cresc într-o măsură nebănuită; ele dobândesc o forță și o putere care depășește capacitatea firească: călugărul merge la pieire fără să-și dea seama. Sfântul Casian Romanul care vizita mănăstirile Egiptului, pe la sfârșitul veacului al patrulea și începutul celui de al cincilea, vreme în care monahismul era în floare și strălucea de o mulțime de daruri duhovnicești, relatează că monahii din pustia Calamonului sau Porfiriei, situată foarte departe de așezările locuite și aproape inaccesibilă din această cauză, duceau o viață călugărească mai puțin bună decât cei din pustia Scetică, care nu era prea departe de sate și chiar de foarte populatul oraș al Alexandriei.
|