continuare
Ca să te ții tare în lupta cu spiritul căzut, trebuie să-l vezi. Nu te poți lupta decât cu un adversar sesizabil cu simțurile trupului sau ale sufletului. Dar atunci când adversarul este nevăzut, când armele lui sunt nevăzute, când nici o simțire și nici o senzație nu-i vădește prezența și lucrarea, este ca si cum n-ar exista. Ce luptă poate avea loc în astfel de condiții?
Dracii, nevăzuți pentru ochii noștri trupești, pot fi văzuți cu ochii sufletului, cu mintea și cu inima. Sfinții Părinți, care au ajuns desăvârșiți, îi puteau vedea și cu ochii trupului. Noi care nu-i vedem în modul acesta, trebuie să învățăm să-i vedem cu ochii sufletului. Pentru a explica modul în care spiritele i se arată omului și cum pot fi văzute de către el, vă dăm două cazuri.
Sfântul Macarie cel Mare ducea o viață pustnicească în pustia Scetică din Egipt. La o oarecare distanță de chilia sa, se găsea un grup numeros de călugări care erau sub îndrumarea sa și care duceau o viață eremitică. Chiliile lor erau situate una față de alta la o aruncătură de piatră. Intr-o zi, sfântul era pe cale, mergând înspre chiliile călugărilor și, deodată, a văzut un demon sub chip de om, ducând mai multe sticluțe. Bătrânul l-a întrebat: “Unde te duci?” Diavolul a răspuns: “Mă duc să-i tulbur pe frați”.
Bătrânul l-a întrebat: “Ce ai în sticluțele acelea”? Diavolul a răspuns: “Hrană pentru frați”. Bătrânul i-a zis: “Hrană în toate aceste vase?” El a răspuns: “Da. Dacă unuia nu-i place o mâncare, îl îmbiu cu alta, apoi cu alta și până la urmă fiecare își primește mâncarea preferată”. Cu aceste cuvinte dracul și-a continuat drumul. La rândul său, bătrânul a rămas pe loc, așteptând să se întoarcă. Văzându-l revenind, i-a zis: “Bună ziua!”,. “Ce zi bună!”, i-a replicat dracul. “Ce-ai pățit?”, l-a întrebat bătrânul. “Ei bine, a răspuns diavolul, toți călugării erau mânioși pe mine și nici unul nu m-a primit”.
Bătrânul i-a zis: “Deci n-ai nici un prieten printre ei?”. Diavolul i-a răspuns: “Ba da! Am acolo un prieten care mă ascultă. Când merg înspre el și când mă vede apropiindu-mă nu mai are stare”. Bătrânul a întrebat: “Care-i este numele?”. Diavolul a zis: “Teopempt”. Cu aceste cuvinte s-a îndepărtat. Sfântul Macarie l-a căutat pe Teopempt, a intrat în chilia lui, pentru a sta de vorbă. Și a descoperit că acest călugăr nu l-a recunoscut pe diavolul ce i se arătase, și că a intrat în dialog cu gândurile pe care acesta i le adusese și s-a îndulcit cu ele, fără să înțeleagă și să bănuiască că prin aceasta a intrat în comuniune și în legătură foarte strânsă cu spiritul căzut. Sfântul l-a învățat pe Teopempt cum se lupta cu diavolul, și dintr-un prieten al acestuia l-a făcut vrăjmaș.
Reiese din această povestire că Teopempt l-a văzut pe diavolul, așa cum a recunoscut, dar l-a văzut doar prin intermediul gândurilor păcătoase. Apropierea de diavolul s-a făcut cunoscută lui Teopempt prin năvala caracteristică a gândurilor obsedante și seducătoare, față de care n-a știut ce atitudine să ia, și care l-au împins într-o stare de confuzie, de agitație și de neliniște. El a început un dialog cu aceste gânduri, fără să știe că îi erau sugerate de către diavolul; în același timp, presupunând că ele își au izvorul în propriul său suflet, a încercat să le potolească prin raționamente logice, sfârșind prin a fi antrenat de ele, și îndulcindu-se de ele.
Intr-o zi, un alt mare slujitor al lui Dumnezeu, Sfântul Macarie al Alexandriei, a văzut cu ochii săi trupești niște copii, negri ca și etiopienii, alergând și zburând prin toată biserica, în acea mănăstire era obiceiul ca un călugăr să citească cu voce lină psalmii, în mijlocul bisericii, iar toți ceilalți frați ședeau și-l ascultau atenți. Sfântul a văzut că alături de fiecare călugăr era așezat un etiopian și râdea de el. La unul îi punea degetele pe ochi, și începea să picotească; altuia îi punea degetele pe gură, și începea să caște. în fața altora luau chip de femeie; în fața altora construiau clădiri, aducând tot felul de materiale. La sfârșitul slujbei Sfântul Macarie i-a chemat pe fiecare în parte și i-a întrebat la ce s-au gândit în timpul rugăciunii. S-a dovedit că fiecare s-a gândit la ceea ce-i sugerase diavolul.
Din aceste relatări rezultă clar că spiritele acționează asupra noastră nu numai prin gânduri, ci și prin imagini deșarte și păcătoase, prin atingeri și diverse relații. Pentru călugărul ce duce o viață atentă și conformă poruncilor Evangheliei, toate acestea devin clare din proprie experiență. Dracii pătrund în simțurile și în mădularele trupului; ne fac să privim, să auzim, să respirăm într-un mod pătimaș, ne sugerează să vorbim ce nu se cuvine, ne umplu ochii de desfrânare, ne aruncă în neliniște, acționează dinafară și dinlăuntrul nostru.
Pentru a explica într-o oarecare măsură modul în care dracii, aceste creaturi raționale și nevăzute, pot pătrunde în mădularele trupului nostru și își pun în lucrare influența lor specifică, și cum atacă și influențează sufletul, ne vom folosi de efecte asemănătoare provocate de un gaz oarecare. Să luăm, de exemplu, asfixierea cu oxid de carbon. Aceasta este provocată de acest greu gaz carbonic atunci când, într-un mod nevăzut cu ochii trupului, îl respirăm și ne atinge creierul. La fel alcoolul: cînd bem vin, alcoolul urcă, traversând trupul, de la stomac la cap și afectează, într-un chip ce nouă ne scapă, creierul și gândul nostru.
Alcoolul trece deci, fără să ne dăm seama, de la stomac în sânge provocând o înfierbântare sau, ceea ce este același lucru, supune sângele la o unire fizică cu căldura, substanță cvasimaterială și volatilă, supunând trupul și sufletul influenței lui. Subtanțele gazoase au proprietatea de a pătrunde în materiile dure și în alte gaze, și să le traverseze. Astfel razele soarelui traversează aerul, și toate gazele cunoscute pe pământ, traversează apa, traversează sticla. Energia calorică pătrunde ușor prin fier, și prin toate materialele, provocând în ele o schimbare; trece prin gaze și prin lumină. Aerul trece prin copaci, dar nu prin sticlă. Vaporii de apă, și de diverse substanțe, străbat aerul.
Sfântul Macarie cel Mare zice: “De atunci de când, ca urmare a încălcării de către primul om a poruncii lui Dumnezeu, răul a intrat în om, diavolul are liberă trecere pentru a vorbi cu sufletul lui, așa cum un om vorbește cu alt om, și pentru a lăsa în inima sa tot ce-i vătămător.”
Diavolul vorbește cu omul fără de glas, dar se folosește de “cuvinte”; gândurile sunt ca niște “cuvinte” care nu sunt purtate de glas, nici îmbrăcate în sunete prin care omul le poate transmite. Tot în Omilia a Il-a, Sfântul Macarie cel Mare zice: “Diavolul lucrează cu atâta viclenie încât ni se pare că tot răul se naște în sufletul nostru de la sine, și nu sub influența spiritului străin care, împlinindu-l totalmente, se străduiește să rămână ascuns”.
Semnele concrete că spiritul căzut s-a apropiat de noi și acționează asupra noastră sunt: rapida apariție în noi a gândurilor și închipuirilor, a simțămintelor și senzațiilor deșarte și păcătoase, îngreuierea trupului și intensificarea nevoilor animalice, împietrirea inimii, aroganța, gândurile de slavă deșartă, respingerea pocăinței, uitarea de moarte, plictiseala, deosebita preocupare de grijile pământești. Apropierea de noi a spiritului căzut este întotdeauna însoțită de o senzație de neliniște, de confuzie și de neorânduială.
Gândurile care vin de la diavoli, spune Varsanufie cel Mare, sunt mai întâi pline de tulburare și de tristețe și travestindu-se atrag cu dibăcie sufletul să le urmeze; vrăjmașii se îmbracă în piele de oaie, sugerându-ne gânduri care în aparență sunt drepte și adevărate, dar în fond ei sunt lupi răpitori (Matei 7, 15), înșelând inimile cele fără de răutate (Romani 16,18), prezentându-le lucrurile rele și vătămătoare ca fiind bune. Toți marii dascăli ai monahismului tratează acest subiect într-o manieră asemănătoare.
Impotriva călugărilor care rezistă cu bărbăție în această luptă nevăzută, la un moment dat spiritele căzute intră în luptă deschisă. Lucrul acesta însă are loc cu îngăduința lui Dumnezeu care face totul pentru binele nostru. Cum ele sunt creaturi spirituale, fără carne și oase (Luca 24, 39), iau chipul diverselor sălbăticiuni fioroase, animalelor domestice, târâtoarelor și insectelor de tot felul, și se străduiesc să-l înfricoșeze pe călugăr, să-l tulbure și să-i inspire o părere foarte bună despre sine însuși. Ele se străduiesc să-l arunce în această stare dezastroasă, ce s-ar putea numi nălucire drăcească, și încearcă chiar să deturneze în favoarea lor adorația ce i se cuvine numai lui Dumnezeu.
O smerită încredințare voii lui Dumnezeu, dispoziția de a răbda toate necazurile îngăduite de Dumnezeu, un refuz hotărât de a adăuga ceva credinței și de a da atenție cuvintelor, lucrărilor și arătărilor provocate de spiritele căzute, fac să eșueze toate tentativele lor. Dimpotrivă, când li se dă atenție și când te încrezi în diavoli, consecințele sunt nebănuite. O asemenea atenție și încredere provoacă întotdeauna foarte mari necazuri călugărului, și uneori îl duc la pierzare.
|