Citat:
|
În prealabil postat de nicola06
Am si eu o nelamurire...
Dupa ce parasesti un pacat, Sfintii Parinti spus sa uitam pacatele ca astfel ele sa nu le mai avem in inima noastra si in minte pentru a ne murdari din nou... sper ca am reprodus bine.
Dar daca uit pacatul, nu mai ma caiesc pentru el ca atunci cand il am mereu in minte si nu mai realizez gravitatea lui... sau trebuie sa fac cainta pentru el si apoi sa il uit? sau trebuie sa stiu ca sunt pacatoasa , sa ma caiesc dar sa nu ma gandesc cula un pacat anume?
Pe unde e calea de mijloc?
|
Nu cred ca problema este de a uita pacatele ci de a te ierta tu pe tine insuti/insati dupa ce ai obtinut iertarea prin mijlocirea duhovnicului la Taina Spovedaniei.De altfel,parintele Nicolae Steinhard face in acest sens o clasificare a categoriilor de iertare,una din acestea fiind "iertarea de sine" care trebuie sa urmeze iertarii divine mijlocite de duhovnic.Se pare ca din pricina mandriei noastre si a putinei credinte iertarea de sine este chiar mai dificila decat iertarea pe care trebuie sa o acordam "gresitilor nostri".Aceasta iertare de sine,subliniez-nu poate interveni decat ca urmare a unei pocainte reale din timpul marturisirii-iar daca totusi umbra pacatului persista in suflet marturiseste-i acest lucru duhovnicului-cu pocainta si lacrimi.Faptul ca problema este nu uitarea pacatului infaptuit si marturisit ci incredintarea in iertarea divina ,ne-o spun sfintii parinti care ne indeamna sa ne uram pacatele.Un exemplu elocvent este cel al pocaintei timp de 40 ani in pustie a Sfintei Maria Egipteanca.Iata ca memoria pacatului este chiar utila pentru trezvia starii de pocainta.