Nu e spionaj, e supraveghere. Daca copilul o ia pe cai gresite este responsabilitatea parintelui. Si cum altfel poate fi un parinte responsabil decat stiind in permanenta unde e copilul, ce fel de prieteni are s.a.m.d.

Bineinteles, un adolescent se revolta impotriva acestei supravegheri, pentru ca la pubertate apare conflictul asta interior al adultului incipient, care vrea independenta, care nu vrea sa mai fie considerat un copil si crede ca le stie pe toate.

Dar cu totii ajungem adulti si ne dam seama ca parintii aveau dreptate, ca nu intrau intr-un joc de putere cu noi doar ca sa ne demonstreze cine-i seful, ci pentru ca le pasa de noi, pentru ca ne iubesc.

E greu cu adolescentii, e cea mai grea perioada a vietii. E ultimul stadiu al cristalizarii personalitatii, e perioada luptelor launtrice, a socului maturitatii care vine peste noi. Si apoi cand mai imbatranim nitel ne gandim ce bine ar fi daca am putea sa dam timpul inapoi si sa traim cateva zile ca la 16 ani.

E testul suprem pentru adolescent cat si pentru parinte.