Mie imi place sa interpretez altfel: cand vine nenorocirea peste om, acesta este atat de deznadajduit, irational, isi pierde orice sens al realtiatii pentru ca nu vrea sa accepte ca realitatea este una potrivnica lui. De-aia oameni bolnavi de cancer se duc si fac cele mai ciudate tratamente, se duc si la vrajitoare, apoi si la popa. Pentru ca ar face orice ca sa mai traiasca un pic.

Asa ca cei ce isi aduc aminte de religie in prag de nenorocire sunt niste oameni disperati, infricosati, speriati ca propria lor viata este atat de neinsemnata si atat de usor de pierdut, la propriu si la figurat. Cand cineva vine cu promisiunea mantuirii, a binelui, a vietii eterne si ratiunea este suspendata, pana si drumul unui ateu se indreapta spre credinta.

Daca as crede in ceva, m-as ruga acelui ceva sa nu-mi pierd ratiunea si sangele rece in momentele alea. Dar cum nu cred in nimic, nu pot decat sa sper ca nu voi ceda fricii si sperantelor desarte in momentele de restriste - pentru ca avem cu totii parte de asa ceva in viata. Am trecut prin destule pana acum si chiar daca nu au fost "mari nenorociri" cred ca as iesi cu mintea limpede si ateismul integru din orice. Am certitudinea ca nu ma voi lasa prada iluziei.