[ory]

Este adevarat,in manastire se merge din mai multe motive,unii din singuratate si nonconformism cu societatea laica,unii din deceptii,dar majoritatea merg in manastire ca sa imbratiseze pe deplin aceasta viata,doar din dragoste pentru Dumnezeu,din dorinta de a se darui Creatorului in totalitate,de-a se contopi cu intelesul crestinesc al vietii dedicate Mantuitorului.Este frumos pana aici,singura adaugare in aceasta iubire pentru viata monahala o reprezinta varsta la care se efectueaza aceasta renuntare totala la lume,si anume,in proportie de 80 % aceasta are loc dupa varsta de 15 ani si pana in 18 ani.Varsta care poate da cu usurinta confuzie sentimentelor,dar mai ales instinctelor.Totul este absolut frumos,este fantastic sa te indragostesti de Insusi Creatorul suprem,problema apare insa,cand aceasta iubire incepe sa cunoasca si celelalte trasaturi ale existentei sociale,fiindca in manastire nu esti atat de izolat pe cat se pare.Este o iubire prea intensa,exact ca si indragostirea adolescentina,pare la fel de irationala si neastamparata,intruneste aproape aceleasi caracteristici,doar ca ele se adapteaza situatiei legate de credinta,insa credinta in sine nu poate fi inteleasa pe deplin doar din intensitate,cat din rationamentul si etica ce ne coordoneaza calitatea vietii noastre ca oameni traind printre si pentru oameni,pentru semeni.
Este foarte complicat si este aproape imposibil de definit,insa un lucru e cert,credinta nu poate fi credinta doar din instinct,ea capata sensul adevarat prin constiinta proprie,constiinta vietii ce o avem de trait si faptele noastre,care in izolare isi contorsioneaza valoarea in detrimentul relatiiilor omenesti.