Imi vine in minte o istorioara duhovniceasca in care un tanar calugar se spovedeste unui duhovnic in varsta, spunandu-i ca se lupta cu gandul desfranarii. Batranul i-a spus ca nu e bun de calugarie daca nu s-a putut debarasa de acest gand. Drept pentru care tanarul a plecat din manastire cu gand sa se insoare. Pe drum, a intalnit un pustnic imbunatatit care l-a intrebat unde se duce.Tanarul i-a spus adevarul, spunand ca merge acasa sa se insoare.

Vazand cu duhul ca acest tanar peste ani va ajunge un vas ales al lui Dumnezeu, pustnicul respectiv s-a rugat ca razboiul trupesc pe care-l purta tanarul sa treaca asupra batranului care l-a aruncat pe acel tanar in deznadejde. Apoi tanarul s-a intors impreuna cu batranul pustnic spre manastire.

Peste putin timp numai ce-l intalnesc si pe duhovnicul batran care-l judecase cu asprime pe tanar ca se indreapta ravasit de patima spre sat. Intalnindu-se cu cei doi, avva l-a intrebat si pe el unde se duce. Apoi l-a mustrat pentru ca a fost prea aspru cu acel tanar si i-a marturisit ca el s-a rugat sa aiba acel razboi trupesc.

Despatimirea nu este sinonima cu intrarea in calugarie. Despatimirea este un mare dar de la Dumnezeu si se pare ca se obtine destul de greu, prin asceza si rugaciune. Nimeni nu poate sa sustina ca s-a despatimit pana cand mai este in viata, caci prin rugaciune, patima adoarme, dar se poate redestepta oricand.

De aceea, in conditiile in care accentul nu cade pe rugaciune, ci pe munca fizica, trupul bine hranit este greu de stapanit. Chiar si trupul unui postitor poate deveni o tinta a atacurilor diavolesti. Caci diavolul se preface si in chip de femeie pentru a-i lupta pe calugari. De aceea, e nevoie de mult discernamat al duhovnicilor si al calugarilor pentru a vedea de fiecare data despre ce e vorba: despre patima in sine sau despre un atac diavolesc.