Iata niste versuri interesante din rugaciunea unui dac:
"El singur zeu stãtut-au nainte de-a fi zeii
Si din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dã suflet si lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mântuire:
Sus inimile voastre! Cântare aduceti-i,
El este moartea mortii si învierea vietii"
E un pic mai ciudata ultima strofa:
"Sã cer a tale daruri, genunchi si frunte nu plec,
Spre urã si blestemuri as vrea sã te înduplec,
Sã simt cã de suflarea-ti suflarea mea se curmã
Si-n stingerea eternã dispar fãrã de urmã!"
Aci pare ca Eminescu cere lui Dumnezeu sa ii intrerupa existenta sufletului sau.
Dar poate nu am inteles eu bine.
|