Luaţi aminte la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre cu saţiul mâncării şi cu beţia (Luca 21, 34).
Iubiţi fraţi! Este un lucru mântuitor de suflet pentru noi ca în zilele sfintelor Păresimi nu doar să ne împovărăm trupurile cu postul, ci să şi stăm de vorbă despre post; este un lucru mântuitor de suflet pentru noi ca în zilele sfintelor Păresimi să ne îndreptăm toată luarea aminte cuvenită asupra preîntâmpinării pe care ne-a făcut-o Insuşi Mântuitorul cu privire la saturare şi îmbuibare: Luaţi aminte la voi înşivă, a zis El, să nu se îngreuieze inimile voastre cu saţiul mâncării şi cu beţia.
Postul este o rânduială lăsată de Dumnezeu. Prima poruncă dată de Dumnezeu omenirii a fost una privitoare la post. Ea era neapărat trebuincioasă pentru noi în rai, mai înainte de căderea noastră: cu atât mai trebuincioasă este ea după cădere. Porunca privitoare la post a fost dată în rai şi este înnoită în Evanghelie. Să ne înălţăm gândurile la dumnezeiescul aşezământ al postului şi, prin contemplarea acestui aşezământ, să dăm viaţă, să dăm suflet – ca să zic aşa - nevoinţei postului.
Nevoinţa postului nu ţine doar de trup; nevoinţa postului este folositoare şi trebuincioasă nu numai pentru trup; ea e folositoare şi trebuincioasă în primul rând pentru minte şi pentru inimă. Luaţi aminte la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre cu saţiul mâncării şi cu beţia. Mântuitorul lumii ne-a descoperit prin aceste cuvinte o urmare, vrednică de o deosebită luare-aminte, a întrebuinţării necumpătate a mâncării şi băuturii – urmare înfricoşătoare, urmare pierzătoare de suflet. în urma desfătării pântecelui se îngreunează, devine grosolană, se împietreşte inima; mintea este lipsită de uşurimea şi de duhovnicia sa; omul devine trupesc.
Ce înseamnă „om trupesc”? Sfânta Scriptură numeşte „om trupesc” pe acel om nefericit care e ţintuit de pământ, care nu e în stare de gânduri şi simţăminte duhovniceşti. Nu va rămâne Duhul Meu în oamenii aceştia în veac, pentru că trupuri sunt (Fac. 6, 3), a dat mărturie Dumnezeu. Omul trupesc nu este în stare să Il cinstească pe Dumnezeu. Chiar şi omul duhovnicesc, când se supune saturării pântecelui, îşi pierde duhovnicia, parcă îşi pierde însăşi putinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a sluji Lui.
Mâncat-a Iacov, spune Sfânta Scriptură, numindu-l Iacov pe adevăratul slujitor al lui Dumnezeu, şi s-a săturat, şi s-a lepădat cel iubit; îngroşatu-s-a, îngrăşatu-s-a, lăţitu-s-a şi a părăsit pe Dumnezeul Cel ce l-a făcut pe el, şi s-a depărtat de Dumnezeu, Mântuitorul său (Deut. 32, 15). într-o astfel de stare ajunge nevoitorul când îndepărtează nevoinţa postului dintre nevoinţele sale. îngroşarea şi întunecarea pe care le împărtăşesc trupului îmbelşugarea şi lipsa de alegere la mâncare se împărtăşesc, puţin câte puţin, prin trup inimii, iar prin inimă minţii. Atunci aceşti ochi duhovniceşti - inima şi mintea - se înceţoşează; veşnicia se ascunde de ei; viaţa pământească pare privirii lor bolnave nesfârşită. Pe potriva vederilor şi simţămintelor îşi capătă îndreptarea şi călătoria pământească, şi nefericitul călător orb merge, împreună cu şarpele cel lepădat, pe pântece si pe pamant mănâncă în toate zilele vieţii sale pământeşti(Fac. 3, 14).
Această înrâurire a întrebuinţării fără măsură sau chiar fără fereală şi luare-aminte a mâncării asupra omului lămureşte pricina pentru care acesta, chiar în starea sa de nevinovăţie, în mijlocul desfătărilor raiului, avea nevoie de porunca postului. Acesteia i s-a încredinţat păstrarea în starea cea duhovnicească a perechii nou-zidite, alcătuite din două firi, trupească şi duhovnicească; acesteia i s-a încredinţat cumpănirea celor două firi şi precumpănirea celei duhovniceşti. Cu ajutorul ei, omul putea să stea neîncetat cu gândul şi cu inima înaintea lui Dumnezeu, putea să fie cu neputinţă de atins pentru gândurile şi închipuirile păcătoase.