[ovidiu-s]

O relatare plină de învăţăminte din Patericul Atonit:

" În anul 1810 când era egumen al mănăstirii Dionisiu, evlaviosul ieromonah Chiril, un frate pe nume Evdochim, care dorea să fie martir pentru Hristos, insista la părintele său să-i permită să meargă in orasul Constantinopol- stăpânit de turcii musulmani, ca să moară acolo ca mucenic. Egumenul cunoscând caracterul neserios al călugărului, nu i-a dat binecuvântarea sa.
Evdochim a găsit pe un alt frate din mănăstire, numit Bonifatie, care avea aceleasi păreri ca şi el, şi au plecat impreună la Constantinopol, unde au inceput să il predice in public pe Hristos şi să-l numească pe Mahomed profet mincinos. Pentru aceasta au fost aduşi in faţa unui judecător si torturaţi, asa cum procedau de obicei turcii cu crestinii mărturisitori. Nefiind in stare să îndure torturile, s-au lepădat de credinţa in Hristos şi au devenit amândoi musulmani, ca să işi salveze viaţa aceasta trecătoare.
Câţiva ani mai târziu Evdochim si-a revenit in simtiri şi s-a intors in mănăstirea sa, unde a fost primit şi i s-a dat un canon pe care l-a împlinit cu pocăinţă. Apoi după un timp, crezându-se destul de curajos, a dorit din nou să devină martir, ca să îşi spele păcatul ruşinii şi al lepădării de Hristos. El l-a implorat pe noul egumen, Ştefan să-i dea voie să meargă direct la Constantinopol, ca să nimicească lepădarea sa prin mărturisirea lui Hristos şi moartea pentru El.
Egumenul l-a mustrat foarte aspru spunându-i că ar trebui să rămână în rugăciune şi pocăinţă şi ar fi de ajuns ca să primească iertarea de la Dumnezeu. Evdochim a continuat să insiste, iar in cele din urmă egumenul a decis să trimită un frate tânăr, pe nume Iosif, ca să il insoţească pe Evdochim la Constantinopol. Iosif era un bărbat drept şi blând şi avea mintea unei persoane in vârstă.
- Te rog, insoţeste-l pe frate, din dragoste, la Constantinopol, sprijinindu-l ca martor la martiriul său, pe care il doreşte atât de mult. Ca un bun călugăr in ascultare, binecuvântatul Iosif a făcut o plecăciune egumenului şi i-a spus:
-Binecuvintează părinte şi fie ca harul lui Dumnezeu să imi dea mie putere celui nevrednic.
De indată ce au sosit in oraş, Evdochim s-a prezentat la curte, spunând tuturor că a greşit când a renunţat la credinţa sa şi a criticat credinţa islamică, proclamând credinţa in Hristos ca singura adevărată. Din acest motiv judecătorul a poruncit să fie incercat ţinând in mână cărbuni încinşi, pentru a testa adevărul credintei sale.
Nefericitul Evdochim şi-a piedut din nou curajul şi a refuzat să facă aceasta şi, sub ameninţările judecătorului că va fi spânzurat dacă insistă asupra declaraţiei sale, s-a lepădat de credinţă din nou şi l-a acuzat pe Iosif care era in auditoriu, că l-a silit să facă declaraţia că s-a intors la creştinism. Apoi judecătoirul s-a intors către Iosif şi i-a spus ca dacă refuză să se lepede de credinţa sa şi să devină musulman, va fi ucis, pentru că a incercat sa schimbe credinta unui musulman. La acestea vrednicul de pomenire a răspuns că însuşi Evdochim a dorit să devină martir pentru Hristos şi că el l-a insoţit numai din dragoste frăţească. Dar să se lepede de Hristos, singurul Dumnezeu adevărat şi să devină musulman nu va face niciodată, chiar de ar fi fost să moară de o sută de ori. După aceasta Evdochim a fost eliberat si lăudat de turci, iar Iosif a fost inchis. Peste câteva zile a fost condus din nou in faţa judecătorului, unde a repetat din nou mărturisirea lui Hristos. I s-a spus atunci că dacă continuă să insiste asupra părerilor sale, va fi torturat şi ucis, iar dacă se va răzgândi, va fi răsplătit cu onoruri şi bogăţie. La acestea Iosif nu s-a arătat tulburat deloc, ci a continuat să îşi afirme credinţa in Hristos. In inchisoare a indurat cu mare putere torturi, iar in cele din urma a fost decapitat, primind de la Hristos slava de martir.
Iar vrednicul de milă Evdochim, rămânând un scurt timp in aceea falsă poziţie şi neputând să indure mustrările constiinţei sale, pentru comportamentul si tradarea fratelui său, s-a intors la manastire, rugându-se ca ei sa aiba milă de mântuirea lui.După ce au auzit povestea acestei intâmplări, egumenul si fraţii, nu i-au dat voie să intre in mănăstire, dar din milă i-au impus un canon pentru tot restul vietii, ca să stea la mică distanţă de mănăstire, intr-o chilie, lângă un izvor unde să isi plângă marile sale păcate, iar inaintea morţii sale i se va permite să primească Sfintele Taine. Sub acest canon a trăit sărmanul de el vreme de 30 de ani, postind, lucrând si plângându-şi amarnica şi cumplita lui cădere. Despre marile lui nevoinţe mărturisesc prispele care s-au păstrat până astăzi, lucrate numai de mâinile sale, in acea văgăună prăpăstioasă şi stâncoasă, precum şi cei câţiva măslini şi alţi copaci sădiţi de el, ce poartă denumirea "la Evdokimos". La ostenelile trupeşti mai adăuga şi lacrimile nesecate după cum au constatat duhovnicii mănăstirii care l-au vizitat.
Iar preabunul Dumnezeu, nevoind moartea păcătosului şi văzându-i intoarcerea prin pocăinţă adevărată, a primit şi a iertat făptura Sa, instiinţându-l pe acesta printr-o vedenie şi indemnându-l să se ducă la mănăstire, să ceară să se impărtăşească cu Sfintele Taine şi să fie pregătit pentru cea din urmă clipă din viaţa sa.
El a venit la biserică pe intuneric, a bătut la poartă şi a întrebat de egumenul Evloghie. I-a spus despre vedenie şi cu lacrimi a cerut iertare şi să primească Sfintele Taine. După ce s-a impărtăşit, a refuzat să intre in mănăstire, chiar dacă egumenul i-a dat binecuvântare să facă lucrul acesta. In schimb, s-a intors spre Răsărit, Şi-a incrucisat mâinile pe piept si acolo, langa intrarea in manastire, inainte de zorii zilei şi-a dat duhul, rămânând un exemplu pentru noi toţi, că putem evita blestemata mândrie a neascultării, care a pricinuit căderea omului încă de la început".