[silverstar]

[COLOR=green] Erau doi bărbaţi, amândoi grav bolnavi, care se aflau în aceeaşi încăpere a unui spital. Deşi era o cameră mică, avea o fereastră ce dădea afară, spre lume. Unuia dintre bărbaţi i s-a permis să se ridice din pat câte o oră în fiecare amiază; patul său era în apropierea ferestrei.

Dar celalălt trebuia să-şi petreacă tot timpul întins. În fiecare după-amiază, când omul de lângă fereastră era ridicat, îşi petrecea vremea descriindu-i celuilalt ce vedea afară. Fereastra dădea spre parc, unde se afla un lac. Pe apă se vedeau raţe şi lebede, iar copiii veneau să se joace. Tineri îndrăgostiţi mergeau mână în mână pe sub copaci. Erau flori şi pajişti iar în spate, după lizieră, era o vedere minunată a conturului oraşului.

Omul care zăcea lungit îl asculta pe celălalt descriindu-i toate acestea şi se bucura de fiecare minut. Descrierile prietenului său l-au făcut să simtă că trăieşte. Apoi, l-a lovit gândul: de ce omul de lângă fereastră să se bucure de toată plăcerea de a vedea ce este afară şi el nu? Se simţi ruşinat, dar gândul nu-i dădea pace. Într-o noapte, celălalt om s-a trezit brusc tuşind şi sufocându-se. Bâjbâia cu mâinile după butonul de urgenţă şi nu-l găsea.

Colegul său a privit tăcut până când nu i-a mai auzit sunetul respiraţiei. Dimineaţa, sora îl găsi mort şi îndepartă, în linişte, trupul din încăpere.

Imediat ce găsi momentul potrivit, cel rămas ceru să fie mutat în patul de lângă fereastră. Dorinţa i-a fost îndeplinită. În minutul în care infirmiera părăsi camera, se ridică pe un umăr, cu mare greutate şi durere, şi se uită pe fereastră: [/COLOR][COLOR=green]dădea spre un zid alb...[/COLOR]