CAPITOLUL VIII - Despre deznădejde
[COLOR=#0000ff][/COLOR]
O călugăriță cuprinsă de deznădejde repeta mereu:
– Mă tem că n-am să mă mântuiesc.
Un părinte înțelept i-a răspuns:
– Cine ar putea să se mântuiască dacă monahii nu se mântuiesc? Pentru cine a creat
[COLOR=#0000ff]Dumnezeu[/COLOR] Raiul? Vom fi mântuiți. Trebuie să ne bucurăm. Trebuie să recunoaștem că suntem păcătoși, dar de asemenea să preamărim pe
[COLOR=#0000ff]Dumnezeu[/COLOR]. Încrederea în
[COLOR=#0000ff]Dumnezeu[/COLOR] este ca o
[COLOR=#0000ff]rugăciune[/COLOR] continuă. Nu gândi nimic rău. Gândurile de hulă sunt ca avioanele: zboară deasupra, ne tulbură liniștea și apoi se duc. Eu trebuie să spun când sunt păcătos, nu atunci când
[COLOR=#810081]diavolul[/COLOR] vrea ca eu să gândesc așa.
***
De asemenea, părintele a mai spus:
– Multă lume poate fi mângâiată lângă cineva care este pașnic.
***
Un pustnic a spus:
– Calea sigură către veșnicie este asigurată prin nevoință, purtarea corectă, simțământul de a fi nevrednic înaintea lui
[COLOR=#db3f1c]Dumnezeu[/COLOR], nădejde (oxigenul duhovnicesc), mângâiere și siguranță. Nu supărarea și ascultarea silită și rugăciunea forțată; nu lacrimile și tristețea. Toate acestea vin de la diavol. Da, într-adevăr, trebuie să plâng pentru păcatele mele, dar în același timp să și nădăjduiesc în dragostea lui
[COLOR=#db3f1c]Dumnezeu[/COLOR]. Dar nu pot rezista dacă plâng, pentru că
[COLOR=#db3f1c]diavolul[/COLOR] vrea ca eu să deznădăjduiesc. De multe ori,
[COLOR=#db3f1c]diavolul[/COLOR] zdrobește un om cu deznădejdea și
[COLOR=#db3f1c]diavolul[/COLOR] devine victorios. Dar aceasta nu se întâmplă când cineva este încrezător ca un copil ce se ține de mâna tatălui său. Încrederea noastră în
[COLOR=#db3f1c]Dumnezeu[/COLOR] este o
[COLOR=#db3f1c]rugăciune[/COLOR] neîncetată, care aduce roade bune. Deznădejdea vine de la diavol. Nu spune: «O, ce s-a întâmplat cu mine?», ci încredințează-te lui
[COLOR=#db3f1c]Dumnezeu[/COLOR] și nădăjduiește în El.
– Ascultarea noastră nu trebuie făcută cu tristețe sau pentru că s-a întâmplat să fim monahi. Părinții de care ascultăm nu sunt ca împăratul Dioclețian, care ne dau ordine. Din contră, ascultarea noastră față de ei ne apără și de aceea trebuie să le fim recunoscători. Nu trebuie să ne împotrivim celor spuse de ei și să nu-i ascultăm.
***