[Florin-Ionut]

[COLOR=black]Rămîne în Adam «un nucleu incoruptibil de adevăr», pe care din fericire «porţile iadului» nu-l pot birui complet, pomul vieţii, păzit de heruvimi (Fac. III, 24). «E cu neputinţă ca binele pe care-l face omul să fie păcat», zice Dositei al Ierusalimului, «căci binele e cu neputinţă să fie rău», deşi poate fi şi el mereu atins de o umbră de egoism. Dar dacă în persoana şi în ansamblul umanităţii se păstrează această capacitate de a face bine, cu cît mai mult în firea pregătită şi primită de Fiul lui Dumnezeu? Şi trebuie adăugat că lui Dum[/COLOR] [COLOR=black]nezeu I s-a răspuns în întrupare prin acel «Fie», liber, al Fecioarei, deci al unui ipostas uman în maximă posibilitate de curăţie şi receptivitate. Aici e temeiul unirii ipostatice, locul întîlnirii celor două libertăţi, al celor două voinţe. Voia lui e liberă, originară şi se aduce ca ofrandă desăvîrsiţă Ipostasului divin care consolidează definitiv o fire omenească în bine şi adevăr.[/COLOR]

[COLOR=black] Dar această voinţă, originară şi liberă de păcat nu e separată de complexul persoanei şi Domnul nu e o «conştiinţă solitară» într-o lume la care a venit să-i împărtăşească destinul. Tot în sensul asumării stării noastre, mai nuanţat, Sfîntul Apostol Pavel spune în altă parte că «Dumnzeu a trimis pe Fiul Său întru asemănarea trupului păcatului» (Rom. VIII, 3). Această asemănare vrea să sugereze urmările, rănile păcatului nostru, în trupul sfînt al Domnului, adică suferinţa şi moartea pe care le-a suportat[/COLOR].
[COLOR=black]Cum e cunoscut în experienţa duhovnicească păcatul implică două stări: una de plăcere, alta de durere; începe în plăcere şi eşuează în durere. S-a mai observat că plăcerea născută din eul introvertit în iubire de sine provoacă o ruptură şi o dominare a scopurilor afective asupra scopurilor raţionale (M. Pradines) şi se instituie prin patimi ca un fel de obiectiv al eului. [/COLOR][COLOR=black]Într-o atare situaţie durerea se iveşte ca o putere de şoc a conştiinţei. Altfel plăcerea, iubită şi trăită pentru ea însăşi ca scop, ar duce la ruină. După Evanghelie, spiritului nu-i corespunde propriu-zis plăcerea, ci bucuria, bucuria împlinirii, Iisus s-a bucurat în Duhul Sfînt (Luca X, 21). Înţeleasă într-un asemenea context, durerea îşi descoperă virtuţi salvatoare. E trăită şi ca un semnal de alarmă care anunţă un risc şi ca un punct de limită, de înec al patimii.[/COLOR]

[COLOR=black]Iisus a luat din lumea păcatului durerea ca mijloc de mîntuire. Sfîntul Evanghelist Ioan contemplă «Mielul junghiat de la întemeierea lumii» (Apoc. XIII, 8). Sfîntul Grigorie de Nazianz vorbeşte despre «pătimirea Fiinţei, prin definţia nesupusă pătimirii». De altfel suferinţa lui Dumnezeu e singura replică la suferinţa noastră umană, şi se descoperă ca soluţie divină a mîntuirii.[/COLOR]
[COLOR=black]Pentru oricine rămîne problemă de meditaţie, cum din marele dar al libertăţii am putut produce un asemenea rău ca păcatul şi suferinţa?[/COLOR]
[COLOR=black]Dar dacă păcatul şi moartea devin o dramă a noastră, poate Creatorul rămîne impasibil în faţa acestei drame? Dumnezeu e dragoste şi o dragoste care e străină durerii «celuilalt» nu mai este dragoste. Cum ne-ar putea mîntui de suferinţă un Dumnezeu Care «nu cunoaşte» suferinţa noastră, Care deci nu se uneşte în suferinţă cu noi? «Glasul sîngelui fratelui tău strigă din pămînt către Mine» (Fac. IV, 10). în ultima instanţă numai dragostea totodată «nepătimitoare şi compătimitoare» poate explica refacerea unei firi căzute. Numai Dumnezeu, pătimind cu noi şi mîntuindu-ne, desfiinţează prin cruce «scandalul crucii».[/COLOR]

[COLOR=black]Şi subliniem încă o dată imposibilitatea de a înţelege ontologia fără dragoste, fără jertfă. Ea şi creează şi vindecă şi sfinţeşte. Dragostea operează acest transfer al prezenţei. Un om sfînt ca Sfîntul Apostol Pavel putea[/COLOR] [COLOR=black]spune: «Cine este slab şi eu să nu fiu slab; cine se sminteşte şi eu să nu mă aprind?» (II Cor. XI, 29). Ea pătrunde şi cuprinde totul pentru că e dumnezeiască şi nu poate lipsi de nicăieri (I Cor. III). Noi înşine nu putem suporta izolarea şi căderea tragică a cuiva, simţim o răspundere pentru el. Simţ al răspunderii care se leagă şi de originea comună şi de implicaţiile propriului destin în destinul lui. Cu cît mai mult Iisus nu poate să nu fie solidar cu noi: «Viaţa noastră e ascunsă cu El, în Dumnezeu». E o responsabilitate morală şi mai profund ontologică a Lui pentru noi în faţa Tatălui. Sîntem fraţii, «semenii Lui».[/COLOR]
[COLOR=black]Această solidaritate existenţială a Lui cu căderea noastră o putem exprima şi astfel: după cum noi ne împărtăşim din binele dumnezeiesc, în aşa măsură, încît devenim dumnezei după har, fără ca totuşi fiinţa divină să se reverse în noi, tot astfel Fiul lui Dumnezeu împărtăşeşte toată suferinţa noastră, fără ca prin aceasta stricăciunea firii să poată atinge pe Dumnezeu.[/COLOR]

[COLOR=black]Despre Sfîntul Ierotei, Pseudo-Dionisie Areopagitul spune că «pătimea cele dumnezeieşti». Acum Fiul lui Dumnezeu pătimeşte cele omeneşti. Puntea de comunicare între cele două lumi e Persoana divină a Fiului, Care într-o fiinţă umană trăieşte întreagă pătimirea o-mului. Mai concret, Domnul poartă în umanitatea Sa - cum observă Sfinţii Părinţi răsăriteni şi teologii ortodocşi - «afectele care au pătruns în firea noastră după căderea în păcat, nu însă şi păcatul însuşi sau putinţa de'a păcătui». A cunoscut, ca om şi pentru om, foamea şi setea, osteneala şi mîhnirea, mînia în faţa fărădelegii, întristarea adîncă în faţa morţii, moartea însăşi. A suportat[/COLOR] [COLOR=black]întreagă acea condiţie a actualului eon, a încercării, a punerii la încercare, cum o numeşte înţeleptul în Vechiul Testament, a ispitirii şi izbăvirii de ea, şi cum ne învaţă Domnul însuşi să ne rugăm în Tatăl nostru. A înfruntat El însuşi direct asaltul forţelor demonice, în-cepînd îndeosebi de la experienţa din pustia Carantaniei pînă la săvîrşirea pe cruce. A fost ispitit pentru ca şi nouă celor ispitiţi să ne ajute. «A adus rugăciuni şi cereri cu strigare tare şi cu lacrimi către Cel ce avea putere să-L mîntuie de moarte» (Evr. V, 7). Ca nou-Adam, demonul încerca să pună în existenţa Lui o nouă temelie păcatului.[/COLOR]