[Florin-Ionut]

Cei care doresc sa citeasca in intregime teza de licenta a Parintelui Galeriu sa-mi lase adresa de mail pe privat.

[COLOR=black]Sfîntul Evanghelist Luca spune că diavolul epuizînd toată ispita s-a îndepărtat pînă la o vreme. Domnul îl va întîlni însă de aici înainte în suferinţa celor pentru care a venit. Iar în iubire, pătimirea celuilalt doare mai[/COLOR] [COLOR=black]mult şi conştiinţa e aceea care dozează durerea. Aceasta creşte în intensitate pe măsura cunoştinţei şi a iubirii şi scade pe măsura insensibilităţii produsă de împietrirea sub focul păcatului, pînă la moarte spirituală. Cu cît vezi mai limpede adevărul şi iubeşti mai intens şi mai curat, cu atît creşte şi suferinţa în faţa răului. Şi cînd aria iubirii şi cunoştinţei se extinde şi se identifică cu întreaga omenire, suferinţa ajunge şi ea pe măsura întregii omeniri. Suferi şi pentru adevărul ignorat-neiubit, şi pentru făptura căzută; şi cu Dumnezeu şi cu aproapele. Suferinţa e legată totodată şi de păcat şi de Dumnezeu şi are o anumită calitate divină. De aceea în orice suferinţă se păstrează ceva dumnuzeiesc, ceva care unifică sau ceva care evocă ruptura şi darul reparator şi unificator.[/COLOR]
[COLOR=black]Conştiinţa şi iubirea cea mai pură şi mai cuprinzătoare a lui Iisus «asumă durerea pură nediluată de plăcere» (Pr. Prof. D. Stăniloae) şi atotcuprinzătoare. «Paharul pe care i-L dă Tatăl, spune mitropolitul Filaret, este paharul tuturor fărădelegilor lucrate de noi, pahar întocmit din neascultarea lui Adam, din pîngărirea primei lumi, din trufia şi nelegiuirea Babilonului, din trădările Ierusalimului care a ucis pe prooroci... din superstiţiile paginilor. Şi, întrucît Răscumpărătorul a purtat asupra Sa şi păcatele viitoare ale făpturilor Sale, din smintelile chiar din creştinism; din împuţinarea de credinţă şi dragoste, în însăşi împărăţia credinţei şi a dragostei.[/COLOR]
[COLOR=black]Iisus Hristos a înfruntat şi gustat suferinţa pînă la capătul ei extrem, care e moartea, în ultimul timp, teologi şi gînditori din Răsărit şi Apus, de altfel din multe puncte de vedere de acord cu Sfinţii Părinţi, au descifrat[/COLOR] [COLOR=black]şi au dat «morţii» ca eveniment uman şi o altă interpretare, decît aceea de termen tragic şi absurd al vieţii. Opoziţia clasică, suflet-trup, este reconsiderată în termeni noi ca: spirit-materie, libertate-necesitate, persoană-natură. Ca urmare, şi moartea este sesizată totodată şi ca violenţă, şi ca act liber, şi ca un sfîrşit şi ca o cale. [/COLOR][COLOR=black]Şi ca o smulgere din existenţă, şi ca o punte spre împlinire. [/COLOR][COLOR=black]Sfîrşitul biologic apare astfel multora normal, în contextul naturii. Apare ca o disoluţie nu a eului, ci a non-eului; ceva mai mult, ca o posibilitate de transfigurare a eului.[/COLOR]
[COLOR=black]Creaturile aparţin în chip firesc lumii schimbării, sîntem vremelnici. După sesizarea profundă a Fericitului Augustin, am fost creaţi «nu în timp, ci cu timpul», solidari cu temporalitatea, cu durata. Timpul e o dimensiune fundamentală a făpturii. Un timp, o anumită durată ne este dată în actualul eon, în vederea împlinirii unei vocaţii. Nemurirea însăşi nu înseamnă anularea timpului, ci răscumpărarea şi umplerea lui cu sens creator. Pentru un filozof ca Heidegger, care e foarte aproape aici de povăţuitorii Patericului, moartea e prezentă nu numai la capătul, ci în însăşi inima vieţii; nu numai ca fapt ontologic, ci şi moral, de atitudine, îl confruntă pe om cu condiţia lui, îi precizează termenii în care îşi împlineşte o anumită menire, îl ţine în stare de «trez-vie», cum spun Sfinţii Părinţi Astfel, o durată nedefinită a existenţei, fără termen, e lipsită de sens. Bunăoară, o fixitate într-o anumită situaţie rea ar deveni iad, însaşi starea lui Adam în raport cu moartea, rezumată în formula «posse non mori» nu însemna, cum s-a mai observat, o neschimbată stare interminabilă. Moartea lui însă ca sfîrşit biologic, n-ar fi coincis cu o ruptură, cu acea smulgere violentă care atestă caracterul malefic al morţii umane. Moartea lui ar fi fost un moment transformator, transformare în sensul biblic de dobîndire de noi calităţi, o trecere la eonul învierii.[/COLOR]
[COLOR=black]Schimbarea, mutaţia s-ar fi produs prin «gradaţii uşoare şi blînde» asemănătoare - cum zice mitropolitul Filaret - unui «untdelemn curat care se preface în lumină», «tămîie care se preface în dulci parfumuri», sau asemenea bobului de grîu într-un spic bogat. Un suiş nu o cădere, «un cîştig», cum spune Sfintul Apostol Pavel. Final care presimte spiritual un alt început în credinţă şi speranţă şi fără primejdie de spaţiu, monotonie sau tragic, în acea ordine a proniei în care «fiecare sfîrşit naşte un nou început» (Sfintul Grigorie de Nisa).[/COLOR]
[COLOR=black]Pentru teologul catolic K. Rahner, chiar în moartea de după păcat, în existenţa noastră căzută, sufletul nu se rupe din unitatea cosmică. Dimpotrivă, trecînd dincolo de limita spaţio-temporală a trupului său, el dobîndeşte o mai mare deschidere şi o relaţie mai profundă cu unitatea spirituală a lumii în care se înrădăcinează toate fiinţele create. Sufletul despărţit n-ar mai fi atunci a-cosmic, ci pan-cosmic. Revine, am spune cu alte cuvinte, în interioritate pură, capabil să comunice cu celelalte interiorităţi, cu esenţele.[/COLOR]
[COLOR=black]Faptul cel mai semnificativ din toate aceste observaţii este că moartea poate fi interpretată, potrivit condiţiei ontologice a naturii noastre umane, în două moduri: fie ca «ruptură» violentă din existenţă, în starea căzută; fie ca «transformare». Noi aderăm mai curînd la termenii Sfintei Scripturi şi ai Sfintei Tradiţii sesizînd-o, sau ca plată a păcatului sau ca jertfă mîntuitoare.[/COLOR]
[COLOR=black]Iisus Hristos a experimentat amîndouă aceste moduri ale existenţei Sale umane în moarte. Cele două invocări pe cruce substanţial diferite - «Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?» şi «Părinte, în mîinile Tale încredinţez duhul Meu» - arată neîndoios că Domnul a «trăit» şi moartea - ca urmare a păcatului, şi moartea - ca jertfă, ca dăruire de bunăvoie Tatălui.
Spunem că moartea e un moment de graniţă, un act final în starea căzută. Cu cît «ceaţa păcatului» întunecă mai mult orizontul, pînă la ştergerea oricărei speranţe a unui «dincolo», cu atît şi încordarea, spaima, «nesiguranţa ontologică» ating acel nivel maxim care premerge rupturii. Făptură raţională prin esenţă, omul caută raţiune pretutindeni, deci şi în moarte. Căutarea şi descoperirea sensului e nevoinţa şi bucuria creştinului, pe cînd lipsa de sens e tragedia lui, e absurdul. Venim potrivit unei chemări şi unui rost în lume şi plecăm din lume căutînd de asemenea o raţiune, un rost acestui «sfîrşit» care e moartea. Căci moartea ca nimicnicie nu se poate institui ca scop al vieţii. Păcatul e singurul act iraţional, fără sens, fără Dumnezeu. E despărţirea de Dumnezeu, neascultarea, neauzirea Lui. Dar o viaţă petrecută în păcat nu devine în cele din urmă o viaţă lipsită de sens? Atunci fatal în moartea în păcat nu mai licăreşte nici un sens, nici o speranţă. Oare, cînd Hristos rosteşte: «Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce[/COLOR] [COLOR=black]M-ai părăsit?» nu contemplă El această moarte tragică, goală de sens şi care provoacă vidul, nefiinţa? Şi dacă nimic nu-i mai tragic pentru om decît lipsa sensului, iraţionalul, absurdul, atunci înţelegem cît de mare a fost suferinţa şi jertfa lui Iisus. El, Logosul, Care poartă în Sine împreună cu Tatăl şi Duhul Sfint infinitul şi slava tuturor «eonilor», se face solidar cu noi, trăieşte ca om spaima în faţa morţii, cunoaşte acest sentiment al rupturii eonilor, al părăsirii în acelşi timp şi de lume şi de Dumnezeu. Şi dacă n-ar fi cunoscut această părăsire cum ar fi putut muri, cînd moartea înseamnă tocmai părăsire, despărţire?[/COLOR]