[Florin-Ionut]

[COLOR=black]Dar părăsirea, absenţa lui Dumnezeu are şi un aspect obiectiv, nu numai unul subiectiv. Comportă aspectul unei metode divine în raporturile cu starea de păcat a omului; poate şi mai profund, anume cu «punerea la încercare» a stării de creatură. Trebuie înţeleasă, cu alte cuvinte, şi ca o expresie a libertăţii noastre, acordată de Creator. Şi mai ales în părăsirea din acel moment de unică însigurare şi hotar, care e moartea, se poate dezvălui marea putere de credinţă şi bărbăţie, se poate afirma din adîncimea ei ultima persoană, care înfruntă acum acel real sfîrşit pentru un nou început ca de la nefiinţă la fiinţă. E o absenţă, o trecere cu cel mai profund rost ziditor. Cînd noi citim atent Evanghelia, observă un ierarh otodox, vedem că în ea este numai o rugăciune care n-a primit răspuns, rugăciunea lui Hristos în grădina Ghetsimani. însă în acelaşi timp, noi ştim că dacă Dumnezeu cîndva, în timp, a luat partea cuiva care s-a rugat, apoi desigur aceasta s-a petrecut cu Fiul Său, înainte de moartea Lui. Şi noi ştim de asemenea, că dacă a fost cîndva un exemplu de credinţă desăvîrşită, apoi acest lucru a fost anume atunci: Dumnezeu a găsit că credinţa[/COLOR] [COLOR=black]dumnezeiescului Patimilor era îndeajuns de mare ca să poată suporta tăcerea.[/COLOR]
[COLOR=black]Şi în experienţa duhovnicească ostenitorii vorbesc deopotrivă de răspunsul şi tăcerea lui Dumnezeu, de prezenţă ca şi de absenţă. «Absenţa autentică a lui Dumnezeu şi prezenţa lui autentică, în aceeaşi măsură sînt dovezi ale realităţii şi ale caracterului concret al relaţiilor reciproce cu El». Iar absenţa, părăsirea prin voia lui Dumnezeu, scoate într-o lumină specifică măreţia, adîncimea şi puterea de credinţă a omului, în sfîrşit, autentica noastră libertate.[/COLOR]
[COLOR=black]Iisus a experimentat şi în Ghetsimani şi în final pe cruce această tăcere, părăsire, absenţă. Numai aşa a şi gustat real moartea, care e suprema absenţă. Rugăciunea din Ghetsimani: «Tată-Ava de este cu putinţă, treacă paharul acesta de la Mine...» descoperă deci că Iisus a trăit real întîlnirea cu moartea, acest produs al păcatului; dar strigătul de pe cruce «Eli, Eli...» ne arată tot atît de clar că această experienţă dureroasă a purtat-o pentru noi, conştient de misiunea Lui răscumpărătoare. «Eli, Eli...» este reproducerea din Psalmul XXII, l şi nu o spontaneitate personală. E strigătul făpturii suferinde prin dragostea lui Iisus: a Aceluia care moare fără să fi trebuit să moară, pentru că în El nu era germenele morţii - păcatul, a Aceluia care «a gustat moartea pentru fiecare dintre noi», cum spune Apostolul (Evr. [/COLOR][COLOR=black]H, 9). El strigă: «Eli, Eli» şi nu «Ava», invocare ce exprimă în Noul Test; relaţia personală a Lui cu Tatăl. El experimenta moartea noastră, moartea păcatului, pentru a o învinge, a o transforma din interior şi a duce firea la nestricăciune. De aceea suferinţa Lui e ispăşitoare, are caracter de expiere pentru noi, împreună cu noi. E suferinţa şi biruinţa Dumnezeu-Omului pentru om.[/COLOR]
[COLOR=black]Suferinţa şi frica de moarte a Domnului nu-i o simplă trăire subiectivă, nici numai un sentiment de compătimire pentru semeni, ci ea e în legătura cu o ordine pe care omul a călcat-o. Prin greşeala sa «omul are conştiinţa că este exclus din ordinea conform căreia a fost conceput». Fiul lui Dumnezeu a venit să restaureze această ordine în primul rînd în umanitatea Sa prin împăcarea cu Dumnezeu, cu dreptatea, cu sfinţenia Lui. Suferinţa şi moartea sînt numai mijloace de pedepsire şi desfiinţare a păcatului. Fără referirea la acea ordine călcată, suferinţa devine oarbă, inutilă şi eşuează în disperare. In schimb în relaţie cu o ordine obiectivă, cu sfinţenia la care aspiră, conştiinţa află un sens în suferinţă, un mijloc terapeutic. E o ispăşire şi mîntuire spirituală de rău; fără ispăşire, nu există şi nu se poate realiza altfel vindecarea firii, pacea conştiinţei noastre, pacea cu Dumnezeu. [/COLOR][COLOR=black]Credinciosul creştin o acceptă ca o cale a purificării şi transfigurării. «Vouă vi s-a dat harul să şi pătimiţi pentru Hristos», zice Sfîntul Apostol Pavel (Filip. I, 29). Suferinţa ispăşitoare e o harismă. Poartă în ea vindecarea şi înnoirea, pentru că în suferinţa şi moartea harică e prezent Dumnezeu, aduce şi sfinţirea şi totodată sufletul însuşi rămîne viu. «Moartea trupească, zice Sfîntul Chiril al Alexandriei, este tip şi simbol al morţii celei lăuntrice şi din suflet»52.[/COLOR]
[COLOR=black]In orice ispăşire lumina conştiinţei nu e stinsă complet. Dar Hristos «se află înlăuntrul întregii sfinţenii şi[/COLOR] [COLOR=black]strălucirea Sa nu se stinge nicicînd, pentru că se întemeiază pe legile firii Sale şi pentru că de-a pururi rămîne si este acelaşi, neschimbat»53. Umanitatea Lui e umanitatea lui Dumnezeu-Cuvîntul. Domnul trăieşte în Sine, în trupul Său cu noi şi pentru noi suferinţa şi moartea noastră, dar neavînd în El «nimic mort», moartea Lui se înscrie într-o altă ordine de existenţă. Firea Lui umană e dezlegată de osînda şi pedeapsa morţii, umplîndu-se dinlăuntru de sfinţenie şi nestricăciune în însăşi această acceptare de bunăvoie a suferinţei şi stricăciunii morţii. Astfel firea sfinţită şi fără de prihană o aduce drept cea mai curată jertfă spre îndumnezeire.[/COLOR]