Cel de al doilea nivel al apostaziei
La cel de-al doilea nivel al apostaziei înfăţişat de Arhiepiscopul Averchie, Bisericile ortodoxe - „ţinând pasul cu lumea” - leapădă în urma lor câteva din temele tradiţionale ale Bisericii şi atitudinile eclesiologice pe care le socotesc „învechite”, şi astfel şi ele se rup de tradiţia care păstrează „savoarea” adevăratului creştinism. Acesta este unul din felurile în care Ortodoxia devine o „pseudo-Ortodoxie” lumească. Esenţa Ortodoxiei nu poate fi transmisă când însuşi contextul primirii ei este ca şi dispărut.

Arhiepiscopul Averchie a tâlcuit de ce Biserica Ortodoxă - aşa cum odinioară a spus Sfântul Atanasie cel Mare - „nu trebuie să slujească vremurilor”[10].

Biserica nu se adaptează niciodată lumii. Intru adevăr nu face acest lucru, căci Domnul le-a spus uce­nicilor Săi la Cina cea de Taină că ei „nu sunt din lumea aceasta” (Ioan 17,6,14-16). Trebuie să păstrăm lăuntric aceste cuvinte dacă vrem să rămânem credincioşi adevăratului creştinism - Biserica cea adevărată a lui Hristos a fost întotdeauna, este şi va fi mereu străină lumii acesteia. Despărţită[11] de ea, e în stare să transmită nestricate predaniile dumnezeieşti ale Domnului, pentru că tocmai această despărţire [osebire de lume] a păstrat-o neschimbată, adică asemenea cu Insuşi Dumnezeu cel neschimbat[12].

Odată, pe la începutul anilor ‘60, un seminarist l-a auzit pe Arhiepiscopul Averchie plimbându-se îndelung, cu pas mărunt, pe coridorul mănăstirii. In cele din urma s-a dus la ierarh şi l-a întrebat ce se întâmplase.

„Frate - a răspuns cinstitul ierarh, aţintindu-şi privirea - cuvântul «Ortodoxie» a ajuns lipsit de înţeles din pricina că neortodoxia se travesteşte în spatele măştii [înfăţişarii] exterioare a Ortodoxiei. De aceea, e de trebuinta sa alcătuim o nouă expresie pentru ceea ce numim Ortodoxie, aşa cum odinioară a fost de trebuinţă să se întocmească cuvântul «ortodox». Şi aceasta nu e chiar atât de simplu”.

Arhiepiscopul Averchie şi-a dat seama că, pentru vreun motiv oarecare, Bisericile ortodoxe şi cârmuitorii acestora nu au preţuit temeiul duhovnicesc al tradiţiei ortodoxe, ca fiind transmisă neîntrerupt de la părinte la fiu, de-a lungul veacurilor. Despre aceasta a scris:

„Acolo unde s-a rupt legătura duhovniceasca moştenită a harului care vine de la Sfinţii Apostoli şi succesorii [urmaşii] lor, Bărbaţii Apostolici şi Sfinţii Părinţi, acolo unde s-au introdus diferite înnoiri în credinţă şi în morală, cu scopul de «a ţine pasul cu vremurile», de «a progresa», de a nu se demoda şi de a se adapta cerinţelor şi uzanţelor acestei lumi care zace în rău - acolo nicidecum nu se poate vorbi de Biserică adevărată”[13].

Aceste „înnoiri”[14] sunt uneori introduse pentru a face viaţa ortodoxă mai puţin încordată sau a o face să pară mai puţin „stranie” în ochii lumii. Arhiepiscopul Averchie scria că însăşi ideea acestui lucru este heterodoxă, de vreme ce „credinţa ortodoxă învaţă cum sa-ţi zideşti viaţa în acord cu cerinţele desăvârşirii creştine, pe când heterodoxia ia din creştinism numai acele lucruri care sunt, şi în măsura în care sunt, potrivite cu condiţiile vieţii culturale contemporane“. Să cobori standardul vieţii ascetice a Ortodoxiei, înseamnă să le refuzi Creştinilor un mijloc de auto-curăţire, să le refuzi însuşi prilejul pocăinţei de suflet mântuitoare atunci când le lipseşte acest standard - dacă nu în literă, în duh. Inseamnă să slăbeşti însuşi temeiul Ortodoxiei, care, asa cum a afirmat Arhiepiscopul Averchie, „este o credinţa ascetică, ce cheamă la trudă ascetică în numele dezrădăcinării patimilor păcătoase şi a înrădăcinării virtuţilor creştine”[15].

In alte cazuri, tradiţiile sunt analizate şi preschimbate, ca să hrănească mândria „teologilor” contemporani care, rupţi de transmiterea nemijlocită, vie a tradiţiei, se sârguiesc să găsească „noi direcţii ale teologiei ortodoxe”, ca îşi „însuşească istoria” în mod intelectual şi să „recondiţioneze” trăirea ortodoxă într-un soi de purism artificial. Arhiepiscopul Averchie scria:

„Ei discută gă­lăgios despre cât este de important să «reînnoiască Biserica Ortodoxă», despre un soi de «reforme în Ortodoxie», care chipurile a ajuns «inflexibilă în direcţiile sale» şi «muri­bundă»[16]… Acest soi nou de «ortodocşi» nu sunt, într-adevăr, cu nimic mai prejos decât «savanţii» moderni”[17]. Ei „teologhisesc” fără a avea „simţul” adevărat al ambianţei bisericii tradiţionale în care s-au ivit Sfinţii. „După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7, 20) - Orto­doxia tradiţională, cu toate aşa-zisele ei „adăugiri cul­turale” şi „întinăciuni”, a crescut Sfinţi chiar şi în vremurile noastre; Ortodoxia „recondiţionată” sau „redescoperită”, cu toate pretenţiile ei că este mai curată şi mai bine informată, a creat în cel mai bun caz oameni inteligenţi. Slăbiciunea duhovnicească a acesteia este arvuna „teologilor” ei „mai cunoscători” decât purtătorii actuali, în viaţă, ai sfinţeniei ortodoxe.

„Ţinând pasul cu vremurile”, bisericile pot să şi piar­dă „savoarea” Ortodoxiei, fiind prinse de duhul „mişcă­rii ecumenice” la modă care, după cum am văzut, este o expresie a procesului de apostazie mondială. Astfel, Arhi­episcopul Averchie a afirmat în mai multe locuri:

„Duhul pustiitor al apostaziei a pătruns deja chiar şi în Biserica noastră Ortodoxă, printre ierarhi de seamă care vestesc făţiş apropierea unui fel de «nouă eră» şi propun cu neruşinare să se termine cu tot trecutul, întrucât ei se strâng ca să întemeieze un soi de biserică în întregime «nouă», în legătură «ecumenică» strânsă şi în comun acord cu toţi apostaţii de la credinţa şi Biserica cea adevărată[18]. O perioadă îndelungată am auzit că ei [preoţii ortodocşi] aparţin acestei mişcări pentru ca să «dea mărturie neamurilor de alte con­fesiuni despre adevărul Sfintei Ortodoxii», însă ne este greu să credem că această afirmaţie înseamnă ceva mai mult decât «o aruncare de praf în ochii noştri». Desele lor declaraţii teologice din presa internaţională nu ne pot conduce decât la concluzia că sunt trădători ai sfântului Adevăr.”[19].



Cel de al treilea nivel al apostaziei
In sfârşit, cel de al treilea nivel de apostazie cu privire la care Arhiepiscopul Averchie ne-a avertizat, este atins atunci când bisericile ortodoxe, chiar şi când păstrează toate tradiţiile a ceea ce ele numesc „Ortodoxie ade­vărată”, pierd totuşi „savoarea” preţioasă a credinţei lor şi ajung contaminate de un duh lumesc travestit în spi­ritualitate. Aceasta se întâmplă din pricina:

(1) a pierderii dragostei creştine adevărate, fără de care toate tradiţiile ajung mai degrabă osânditoare decât purtătoare de har, şi

(2) a întrebuinţării în scopuri lumeşti a formelor şi suporturilor de credinţă exterioare (care sunt menite să trezească amintirea lumii de dincolo). Dintru aceşti factori se iveşte o altă formă de „pseudo-Ortodoxie“, de data aceasta mult mai subtilă, pentru că poate fi tăinuită în toate formele corecte. Câteva din simptomele sale, ca­re pot fi găsite şi în „pseudo-Ortodoxia” apostaziei de nivelul al doilea, vor fi înfăţişate mai jos.






Politica de grup
Arhiepiscopul Averchie a văzut că, odată ce „sa­voarea” Ortodoxiei s-a pierdut, iar Biserica ajunge să fie privită în primul rând ca o organizaţie lumească, calitatea de mădular al Trupului tainic al lui Hristos este confundată cu calitatea de membru într-o grupare administrativ bisericească sau în alta. Atunci, vieţile oamenilor pot fi năruite sub pretextul „curăţirii Bisericii”, dacă aceşti oameni nu par prielnici organizaţiei. Preoti, mireni şi monahi sunt aţâţaţi şi făcuţi să nu se încreada unii în alţii, tocmai ca să apere avantajele lumeşti al respectivelor lor grupări. O grupare bisericească poate să se desprindă dintr-o alta şi să caute să îşi legitimeze poziţia cu nenumărate formule legale şi canonice. Diferite grupări pot să se unească, formând „supragrupări” ca să ajungă să se simtă mai legitime; pot sa vorbească de unitatea lor exterioară, ca şi când aceasta ar reprezenta unitatea duhovnicească adevărata a Bisericii, însă adeveresc că această unitate este de fapt pe de-a-ntregul politică, dacă ele resping sau întrebuinţează polemica împotriva acelor grupări ortodoxe care nu s-au alăturat organizaţiilor lor. Cei cu o „mentalitate partinică” pot pierde însăşi ideea de sfinţenie, ridicând în slavă personalităţile bisericeşti fie pentru ci sunt „recunoscute” de propria lor grupare, fie pentru ca sunt purtătorii ei de cuvânt cei mai de vază. „Canonicitatea”, o armă însemnată în polemica dintre grupări, ajunge să fie mânuită destul de discreţionar şi confundată în mod greşit cu „recunoaşterea” unui grup de către alte grupări. In felul acesta, pare să devină mai „canonic” cel care întrebuinţează propaganda cea mai eficace.

Arhiepiscopul Averchie era scârbit de acest domeniu, al ceea ce el numea „politica de grup”, văzând că nu are nimic de a face cu adevăratul creştinism. Cu toate că politica de grup a atins într-adevăr o culme în vremurile acestea de pe urmă, când „dragostea multora se va răci” (Matei 24,12), „mentalitatea de grup” nu este doar apanajul epocii moderne - ea este o tendinţă generală a părţii căzute, trupeşti a omenirii. Chiar şi Sfantul Pavel a avut de-a face cu ea când îi scria bisericii din Corint: „Că fiecare din voi zice: Eu sunt al lui Pavel, iar eu al lui Apollo, iar eu al lui Chifa, iar eu al lui Hristos! Au doară S-a împărţit Hristos? Au Pavel s-a rastignit pentru voi? Sau întru numele lui Pavel v-aţi botezat? […] Căci când zice cineva: Eu sunt al lui Pavel, si altul: Eu, al lui Apollo, au nu oameni trupeşti sunteţi?” (1 Corinteni 1,12-13; 3,4).