Jocurile de rol

Arhiepiscopul Averchie a descoperit un alt semn că Bisericile ortodoxe, chiar şi atunci când aderau la toate formele exterioare, pierdeau „savoarea” Ortodoxiei. Acesta se referea la faptul că ocârmuitorii şi reprezentanţii ortodocşi trebuiau să joace unele roluri. Jocul de rol se iveşte atunci când oameni mărunţi vor, din ambiţie lumească, să pună mâna pe funcţii care au fost statornicite în Biserică pentru oameni de statură duhovnicească mai înaltă. In cele mai multe cazuri, cei care joacă roluri, neavând ei înşişi nici o autoritate duhovnicească adevărată, trebuie să dobândească această autoritate din afară, recurgând la ceea ce Arhi­episcopul Averchie numea „a face pe plac oamenilor”. Despre aceasta a vorbit Sfântul Pavel, care în primii ani ai creştinismului a trebuit să arate diferenţa dintre adevăraţii reprezentanţi ai lui Hristos şi „cei ce sunt pe placul oamenilor”: „Căci de aş plăcea încă oamenilor, lui Hristos rob nu aş fi” (Galateni 1, 10). „Ci precum ne-am socotit de Dumnezeu încercaţi spre a ni se încredinţa Evanghelia, aşa grăim; nu ca şi cum am plăcea oamenilor, ci lui Dumnezeu, Celui ce cearca inimile noastre. Că niciodată întru cuvânt de linguşire am fost, precum ştiţi, nici cu ascunse porniri de lăcomie. Dumnezeu îmi este martor; nici căutând de la oameni slavă…” (1 Tesaloniceni 2, 4-6).

„A face pe plac oamenilor”, înseamnă a-i linguşi pe oamenii care trebuie şi, dimpotrivă, a-i nimici pe posibilii adversari în momentele lor de răscruce; trebui să-i „bagi în seamă” pe oamenii influenţi, indiferent dacă aceasta se împacă sau nu cu conştiinţa ta. In cele din urmă, trebuie să acorzi premii şi titluri şi să faci cunoscută aceasta, unindu-te astfel cu aliaţii mai degrabă prin „recunoaştere” reciprocă, decât prin dragoste sinceră. „Cât de mulţi - scria Arhiepiscopul Averchie - îşi dedau inimile împrăştierii prin vânarea funcţiilor sus-puse, a titlurilor, a rangurilor sociale şi a premiilor, fiind gata să le agonisească prin orice mijloace, chiar şi călcându-şi conştiinţele în picioare”[24].

Arhiepiscopul Averchie a arătat că jocul de roluri poate pricinui atât vrăjmăşie cât şi dezbinări în Biserică:

„Pentru ca să înceapă vrăjmăşia cumplită şi dezbi­narea, care taie din rădăcină cursul paşnic al vieţii parohiale şi zdrobeşte şi nimiceşte parohiile, este de ajuns ca o singură persoană de acest fel să se ivească în parohie - cineva care îşi închipuie că este «buricul pământului», că toţi ar trebui să ţină seama numai de el şi să i se supună întru toate, că toate judecăţile şi aprecierile lui sunt fără gres. Pentru oamenii de felul acesta, e ca şi cum nu ar exista glasul conştiinţei, iar ei nu pot să recunoască autoritatea Legii lui Dumnezeu. Ei sunt în stare de orice fel de scâlciere voită a Adevărului, de orice fel de minciună şi defăimare răutăcioasă împotriva acelor oameni care nu sunt de acord cu înclinaţiile lor orgolioase, care nu încuviinţează atitudinea lor autosuficientă si dorinţa lor nestăvilită de a juca în toate situaţiile rolul principal. Aceasta chiar dacă acei oameni sunt legitim numiţi şi sunt păstori cu adevărat buni şi oameni de rugăciune, dintre care există tot mai puţini în zilele noastre şi care ar trebui să fie preţuiţi şi nu prigoniţi prin minciuni şi defăimări, din raţiuni pur personale şi vanitoase, lucru care este un păcat mârşav şi scârbavnic in ochii lui Dumnezeu. Numai astfel de oameni, stăpâniţi de patima tur­bată a iubirii de sine, sunt folosiţi de puterile întune­ricului, de slugile lui Antihrist cel ce se apropie, ca să dezbine şi să nimicească Biserica, începând cu fiecare din parohiile ei luate în parte… Aceştia cu adevărat trăiesc fără conştiinţă!”[25]

Jucându-şi rolul, cineva se comportă în modul în care lumea aşteaptă ca el să se comporte în „onoranta” lui situaţie. Aceasta este contrariul a ceea ce caracterizează legăturile moderne autentice cu tradiţia ortodoxă[26], adică un firesc deplin, lipsa prefăcătoriei şi libertatea duhului, fără nici o sforţare de a se încadra într-o categorie mai înainte stabilită.

Despre un ocârmuitor bisericesc care îşi juca rolul, Arhiepiscopul Averchie a scris că poartă „mască”. El scria: „Există astfel de făţarnici, cărora le place să para sfinţi şi cucernici, pe când ei nu sunt de fapt deloc aşa, însă vor trebui să-I dea răspuns lui Dumnezeu, fiindcă fac aceasta pentru câştig personal şi năzuiesc să-i amă­gească pe cei care cred”[27].

Jocurile de rol pot să ia multe forme. Cineva poate să-şi asume rolul unei autorităţi în viaţa duhovnicească sau chiar al unui „Sfânt Stareţ”, aplicând în mod greşit valorile înalte vremurilor actuale de slabă calitate duhovnicească[28]. Intrebuinţând expresia Sfântului Pavel, Arhiepiscopul Averchie a recunoscut aceasta ca fiind „«râvnă fără înţelegere» (Romani 10, 2) - râvnă e îşi pierde valoarea din pricină că îi lipseşte o foarte nsemnată virtute creştină: dreapta socotinţă, şi de aceea, în loc de câştig, poate aduce vătămare”[29].

Un alt fel de joc de roluri poate fi găsit la pseudo-exponenţii Ortodoxiei. Am vorbit deja despre „teologii” unei Ortodoxii „recondiţionate”, înnoitoare. Astfel de propovăduitori mincinoşi pot fi găsiţi, de altfel, nu doar în cercurile mai „liberale”, ci şi printre „experţii pa­tristici” şi „erudiţii” „conservatorilor” şi „tradiţionaliş­tilor”. Falşii reprezentanţi ortodocşi pot face pe cineva să creadă că în sfârşit a „priceput” Ortodoxia, însă cel mai adesea îi lasă sufletul nemişcat şi neschimbat. In legătură cu ei, Arhiepiscopul Averchie nota:

„Vai! Cât de puţini sunt oamenii din vremurile noastre, până şi printre cei instruiţi şi uneori chiar şi intre «teologii» contemporani şi cei din cinul preoţesc, care să înţeleagă exact ce este Ortodoxia şi în ce constă esenţa ei. Ei abordează această chestiune într-o manie­ră pe de-a-ntregul exterioară şi teoretică şi o rezolvă într-un chip prea grosolan, chiar naiv, pătrunzând cu privirea străfundurile ei, însă nevăzând deloc plinătatea conţinutului ei duhovnicesc“[30].

Odată, când câteva feţe bisericeşti defăimau po­menirea unui sfânt din veacul al XlV-lea, fiindcă nu se potrivea cu noţiunea lor de „tradiţionalism”, Arhie­piscopul Averchie i-a numit „teologi ţânci”. Ei erau următori (ca să împrumutăm un termen consacrat de către Părintele Serafim Rose) ai „înţelepciunii din afară”. Aşa-zişii propovăduitori ortodocşi „liberali” şi fals-„tradiţionalişti” nu erau, în viziunea Arhiepiscopului Averchie, decât două feţe ale aceleiaşi monede. Şi unii şi alţii erau influenţaţi de critica modernă, aveau iubirea de fast şi atitudinea de „preacunoscător”, primind Ortodoxia mai curând pe temeiul cercetarii si al formulării de concluzii „chibzuite”, decât pe temeiul învăţării de la cei ce sunt vase vii ale Ortodoxiei. Contactul exterior cu un purtător autentic de tradiţie nu este îndeajuns; trebuie să existe o înrudire iubitoare şi o „unitate în duh” cu acel purtător[31]. E adevărat, prezenţa ori lipsa acestei înrudiri poate fi greu de desluşit din afară, mai ales atunci când cineva nu este conştient de lumea evlaviei în care s-a născut un adevărat purtător de tradiţie. De pildă, la o primă vedere cineva ar putea crede că Arhiepiscopul Averchie, din tonul curajos si răspicat al scrierilor sale, avea atitudinea de „atotcunoscător”. Totuşi, când cineva ajunge să înţeleagă duhul părinţilor lui duhovniceşti din prima şi cea de-a doua generaţie - Teofan al Poltavei şi Teofan Zăvorâtul - , atunci va vedea că el se afla întru totul pe linia tradiţiei lor, că de la ei primise tot. Asemenea tuturor Părinţilor adevăraţi ai Bisericii, Arhiepiscopul Averchie a propovăduit celorlalţi nu pentru că avea o imagine umflata a propriilor sale cunoştinţe sau a propriei însemnătăţi, ci pentru că, în ceea ce îl privea, se simţea răspunzător pentru comoara nepreţuită care îi fusese transmisă de sfinţii săi propovăduitori şi înaintaşi.