Fărădelege de sus
Ultima formă a jocurilor de rol despre care vorbeşte Arhiepiscopul Averchie, este realizată de cei din cinul preoţesc. Această formă este poate cea mai influentă în crearea unei pseudo-Ortodoxii, de vreme ce ar trebui tocmai ocârmuitorii Bisericii să dea „tonul” vieţii bisericeşti.

Ocârmuitorilor cărora le lipseşte râvna apostolică adevărată, pot totuşi să lucreze cu râvnă pentru ţeluri personale sau pentru folosul grupărilor lor. Arhiepis­copul Averchie scria că pentru ei, „Biserica nu e nimic mai mult decât una dintre organizaţiile omeneşti de rand, în care îşi doresc să joace un fel de rol princi­pal...”[32]. In alt loc, el a afirmat:

„Nu zadarnic au luat ei stăpânirea Bisericii în propriile mâini, căutând să ajungă ocârmuitorii de­plini şi nestânjeniţi ai vieţii religioase şi bisericeşti a oamenilor şi chiar aplicând disciplina bisericească ce­lor care refuză să li se supună, aşa încât să-i poată păstra sub stăpânirea lor pe toţi, fără împotrivire ori razvratire“[33].

Având o concepţie lumească despre autoritate, ei cred că cea dintâi răspundere a lor este mai curând mersul ca pe roate al aparatului exterior al bisericii lor, decât mântuirea sufletelor. De vreme ce exerciţiul [lucrarea] dragostei, al păstoririi părinteşti îi depăşeşte, ei văd supunerea faţă de ei drept o împlinine lipsită de însufleţire a unui cod standard de buna-cuviinţă, necesar pentru funcţionarea organizaţiei. Intrucât sunt în mod obiectiv dăruiţi cu titluri bisericeşti, „având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei” (2 Timotei 3, 5), ei pot cita multe canoane prin care să adeverească stăpânirea lor nelimitată. Aceste ca­noane au înţeles, desigur, numai dacă sunt aplicate în înţelesul cel drept, cu dreaptă socotinţă păstorească şi în acord cu conştiinţa Bisericii34]. Mulţi credincioşi simpli, impunându-li-se de sus, într-o conjunctură nefireasca standarde exterioare, se simt obligaţi să li se conformeze cu orice preţ. După cuvintele Arhiepiscopului Averchie, ei „cad sub înrâurirea” ocârmuitorilor lumeşti şi, „in nesocotinţa lor naivă, îi sprijină în acţiunile lor orgolioase, ca nişte «păstrători ai legii şi ordinii»!”[35] Astfel, în măsura în care ocârmuitorul de biserică se străduieşte să joace un rol, el se aşteaptă ca turma lui sa meargă după ideea sa lumească despre autoritate şi sa joace rolul de dobitoace fără judecată. Stăpânirea da exemplul greşit, iar oamenii, cărora e cu putinţă ca niciodată să nu li se fi oferit „realitatea”, nu au nimic cu care să-l compare. Ei nu pot face deosebirea între păstorirea ortodoxă mântuitoare de suflet autentică şi cea formală; şi de aceea caută păstori nu din raţiuni duhovniceşti, ci ca în primul rând să fie membri „legitimi” ai grupării bisericeşti recunoscute. (Ar mai trebui spus că, dacă dintr-o pricină oarecare, această căutare nu izbândeşte, se vede o altă urmare negativă a faptului ca s-a pus prea mult preţ pe formalism: amărăciunea de a nu fi socotit „legitim”).

Sub ocârmuitori lumeşti [ai Bisericii], se poate cuibări printre credincioşi un fel de paralizie. Un simptom al acesteia se vede atunci când oamenilor le este teamă să ia vreo iniţiativă potrivit cu ceea ce conştiinţa fiecăruia parte îi îndeamnă, fiind aduşi în starea de a crede că oricine tulbură status quo-ul, nu mai are nici un drept de a exista. Li se face ruşine să arate prin ceea ce fac că îl iubesc pe Dumnezeu din toată inima lor sau că-i iubesc acei Sfinţi ai lui Dumnezeu care poate nu sunt încă Sfinţi „în mod formal” [canonizaţi].

Intrebuinţarea autorităţii în scopuri lumeşti este greşită mai ales pentru ierarhi, de vreme ce, în calitate de pastori monahali ai mirenilor, ar trebui să asigure celor ce trăiesc în lume aluatul detaşării de cele ale lumii acesteia. Slujirea lor este mai degrabă să insufle, să ocârmuiască şi să încurajeze toate încercările evlavioase ale credincioşilor, ca să aducă pe acest pământ căzut puţină bunătate, decât să pună stăpânire pe aceste încercări, să le tipizeze şi să înlăture din ele orice „primejdie”, până cand nu le va mai rămâne nici un pic de însufleţire.

Una dintre expresiile Arhiepiscopului Averchie era „fărădelege de sus”, fărădelege care vine de la „ocârmuitorii legitimi” şi de aceea nu este cercetată. Atră­gând atenţia asupra acestui fel de vinovăţie, nu-i sfătuia pe oameni să ridice război asupra autorităţilor sau să fie numaidecât bănuitori cu privire la cineva, doar pentru că se găseşte într-un loc de cinste. Mai degrabă îi îndemna pe oameni să nu se supună cu nesăbuinţă „literei legii” fără să ştie dacă legea este întrebuinţată pentru un scop dumnezeiesc sau este folosită pentru câştig personal. Intr-un loc, el scria:

„Ortodoxia cea adevărată este străină de orice convenţionalism mort. In ea nu este nici o ţinere a «literei legii», căci ea este «duh şi viaţă» (Ioan 6, 63). Dacă din punct de vedere exterior şi pur teoretic, totul pare pe deplin corect şi legal, nu înseamnă că aşa şi este în realitate… Ortodoxia este singurul Adevăr, Adevărul cel curat, fără nici un amestec ori cea mai mică umbra de neadevăr, minciună, rău sau înşelătorie”[36].

Orice stă în calea Adevărului lui Hristos, este idol. Prin urmare, dacă cineva urmează hotărârile unui ocârmuitor bisericesc atunci când ele se împotrivesc poruncilor lui Hristos, el îşi face din „formalism” un idol. Această idolatrie duce la credinţa că „dacă ocârmuitorii greşesc, nu mai e nici o nădejde!” Totuşi, aşa cum limpede a arătat Arhiepiscopul Averchie, nimeni nu va fi niciodată lipsit de nădejde ca şi creştin ortodox, câta vreme păstrează o înţelegere duhovnicească asupra Bisericii. „«Porţile iadului» (Matei 16,1 - scria el - nu vor birui Biserica, însă au biruit şi desigur că pot să bi­ruiască împotriva multora care se socotesc stâlpi ai Bise­ricii, după cum este arătat de însăşi istoria Bisericii”[37].

Nu poate exista nici o îndoială cu privire la poziţia Arhiepiscopului Averchie. Dacă ceva se înfăptuieşte pe principii greşite, ar trebui să nu încuviinţăm şi nici sa păstrăm tăcerea legat de aceasta numai fiindcă se înfăptuieşte de către cineva care deţine o competenţa oficială, fiindcă este „fărădelege de sus”:

„Blândeţea şi smerenia nu înseamnă lipsă de caracter şi nu ar trebui să cedeze în faţa răului evident. Un creştin adevărat… ar trebui să nu admită niciodată compromisul faţă de rău, luptând împotriva lui prin toate metodele şi căile care îi sunt la îndemână, ca să curme cu totul răs­pândirea şi întărirea printre oameni a răului”[38].

De asemenea, Arhiepiscopul Averchie a subliniat primejdiile căutării depersonalizante a încuviinţării sau recunoaşterii de către orice fel de stăpânire, doar din pricina statutului său „legal”:

„Orice strădanie din partea noastră de a ne arăta prieteni faţă de cei care «deţin autoritatea», în vremea aceasta în care «antihriştii cei mulţi», care luptă făţiş sau ascuns împotriva lui Hristos şi a Bisericii Sale, au puterea în chip atât de vădit, orice strădanie servilă de a le fi pe plac, de a-i măguli şi de a face ceea ce ei vor, chiar de a căuta într-o măsură «legalitatea» din partea lor, este o trădare faţă de Hristos Mântuitorul nostru şi vrăjmăşie faţă de El, chiar dacă cei care procedează astfel poartă haine preoţeşti”[39].

In această relatare, Arhiepiscopul Averchie dă o bună explicaţie a principiului serghianismului. Acest principiu, prin care Mitropolitul Serghie s-a predat stăpânirii sovietice atee, tocmai ca să rămână „legitim” şi să păstreze funcţionarea instituţiei Bisericii[40], nu e doar ceva care se găseşte altundeva, anume în Rusia Sovietică. Este o categorie generală a sufletului omenesc care pur şi sim­plu s-a întâmplat să ia o formă dramatică în persoana Mitropolitului Serghie: este săvârşirea a ceva greşit sau încuviinţarea unei minciuni, pentru a obţine folosul vremelnic de a deveni „oficial”, chiar dacă „pentru binele Bisericii”.