„Astfel - scria Părintele Serafim Rose, în duhul Arhiepiscopului Averchie -, unii oameni se pot afla într-o situaţie care poate fi «corectă din punct de vedere legal», însă este în acelaşi timp profund ne-creştină - ca şi cum conştiinţa creştină este obligată să se supună oricărei porunci a ocârmuitorilor bisericeşti, atâta vreme cât aceşti ocârmuitori sunt propriu-zis «canonici». Această noţiune oarbă de supunere de dragul ei însăşi este una dintre pricinile de căpetenie ale reuşitei serghianismului in veacul nostru [al XX-lea] - atât înăuntrul, cât şi în afara Patriarhiei Moscovei”[41].

Ultima concretizare a principiului serghianist va fi supunerea faţă de Antihrist însuşi, chiar şi a creştinilor celor mai „tradiţionali[şti]”. Ei nu vor fi siliţi să cada de acord în privinţa ideilor şi metodelor lui Antihrist. Tot ce li se va cere, va fi recunoaşterea autorităţii sale, pe care i-o vor acorda, ca să păstreze ierarhia, organi­zaţia Bisericii, slujbele bisericeşti şi putinţa de a primi pe faţă Sfintele Taine. Trădarea lor nu va consta în nedezlipirea lor de formele canonice, ci mai degraba în aşezarea acestor forme deasupra credincioşiei faţă de însuşi Hristos, credincioşie care este răspunderea cea dintâi a Bisericii.

Sfinţii Părinţi au despre aceasta o învăţătură foarte precisă, întemeiată pe Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul. Ei fac observaţii asupra faptului că pecetea lui Antihrist nu va fi pusă şi pe frunte şi pe mână, ci pe frunte sau pe mână (Apocalipsa 13,16). Potrivit Sfântului Andrei al Cezareii, cei care o primesc pe frunţile lor vor împărtăşi modul de gândire al lui Antihrist, pe când cei ce o primesc pe mâinile lor drepte, îi vor recunoaşte doar autoritatea, spunând că este îngăduit să faci acest lucru, „numai să rămâi creştin în suflet… Alungarea harului Sfântului Duh prin semnul fiarei umple cu semnul cel dintâi - spaima - inima tuturor celor ce au primit pecetea, spaimă care-i va împinge către o lesni­cioasă pierzanie”[42].

In lumina acestei învăţături patristice, Arhiepiscopul Averchie a putut cu uşurinţă să întrevadă cum toate organizaţiile ecleziastice - ecumenice şi antiecumenice, înnoitoare şi tradiţionale - se vor înclina într-o zi în faţa lui Antihrist. Cei a căror frică de stăpânirea vremelnică întrece frica lor de Dumnezeu, se vor încrede în minţile lor căzute pentru a îndreptăţi această supunere, căci inimile şi conştiinţele lor nu o pot îndreptăţi niciodată. Vor căuta să sprijine instituţiile lor bisericeşti renunţând la libertatea duhovnicească şi la mărturisirea înflăcărată care, după cum a repetat Arhiepiscopul Averchie, vor fi singurele care vor sprijini Trupul cel nebiruit al lui Hristos. Astfel va ajunge să se împlinească prezicerea Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, citată de Arhiepiscopul Averchie:

„Se poate presupune că instituţia Bisericii, care de multă vreme se clatină, se va prăbuşi cumplit şi cu grăbire. Intr-adevăr, nimeni nu este în stare să stăvilească sau să se împotrivească acestui lucru. Mijloacele adoptate pentru a sprijini Biserica instituţională sunt împrumutate de la stihiile [elementele] acestei lumi, lucruri care-i sunt potrivnice Bisericii, iar urmarea va fi că mai curând îi vor grăbi căderea, decât s-o împiedice. Fie ca Domnul Cel Milostiv să îi apere pe cei rămaşi care cred în El. însă această rămăşiţă este micuţă[43] şi se micşorează tot mai mult”[44].





SFÂRŞITUL
Aşadar, ca să putem să-I rămânem credincioşi lui Hristos, Arhiepiscopul Averchie ne-a avertizat să nu ne încredem în ceea ce poate părea „chibzuit” sau în ceea ce se potriveşte cu „părerile” minţilor noastre căzute. In schimb însă, trebuie să ne urmăm conştiinţa şi poruncile Domnului nostru şi, drept urmare, să ne aşteptăm sa fim urâţi de aceia care - fie în mediul laic, fie în cel bisericesc - sunt călăuziţi de duhul acestei lumi. El scria:

„In vremea noastră, adevărul este arătat în mod oficial şi cu solemnitate drept minciună, iar minciuna, drept adevăr. Şi fiecare persoană, fie că îşi doreşte, fie că nu, trebuie să creadă aceasta, împotriva oricărui temei şi analize raţionale. Ori de nu - vai! Cel care urmează glasul propriei sale conştiinţe şi al predaniilor Domnului, ar putea sfârşi prin a plăti scump. Iar aceasta este adevărat în toate aspectele vieţii moderne, uneori chiar şi în domeniile religios şi bisericesc…

Fraţilor! Să nu ne cufundăm, nici în cea mai mică măsură, în duhul acestei lumi; ştim atât de bine, de la Cuvântul lui Dumnezeu, că lumea aceasta este stăpâ­nită de prinţul întunericului[45], care stăruie în cruzime - vrăjmaşul nostru cel înverşunat, făcător de rău, mincinos şi «dintru început ucigător de oameni» (Ioan 8, 44) - diavolul. Să nu ne temem de batjocură şi lepă­dare, de asuprire şi prigoană din partea slugilor lui credincioase…”[46]

Cu ochi duhovniceşti, Arhiepiscopul Averchie a putut vedea în preajma sa prăpăstuirea de către Satana chiar şi a celei mai neînsemnate râvne cucernice din partea creştinilor ortodocşi. Cei ale căror inimi tânjesc după dragoste, nu o dobândesc de la creştini, care ar trebui să fie cunoscuţi pentru dragostea lor (cf. Ioan 13, 35) - şi astfel, inimile acestora seacă, iar ei ajung la fel de aspri ca şi cei din jurul lor. Când această dragoste creştină „se evaporă”[47], este înlocuită cu surogate care se căznesc sa unească Biserica numai pe dinafară - formalism birocratic, maniere comportamentale impuse, jocuri de rol, a face pe plac oamenilor, înţelegeri politice - surogate care nu pot uni decât o falsă Biserică, creând un gol care aşteaptă să fie umplut de Antihrist. Făcând aceasta, apare ceea ce Arhiepiscopul Averchie numea o „vânturare” - o despărţire a celor înţelepţi şi pricepuţi ai lumii acesteia (Luca 10,21) de cei care nu dau nici o atenţie „părerilor” lumii şi care vor pur şi simplu să fie cu Hristos în Impărăţia Lui. Această „vânturare” a celor înşelători şi a celor adevăraţi, afirma Arhiepiscopul Averchie, dă naştere unei poveri pentru păstorii iubitori de Hristos, de vreme ce diferenţele fundamentale sunt estompate prin vicleniile Satanei:

Viaţa creştină devine acum mai grea ca niciodată, aici cursele din calea mântuirii omului s-au înmulţit foarte şi s-au perfecţionat peste măsură. Truda de a fi păstor devine de multe ori mai grea şi mai plină de răspundere... Chiar înaintea ochilor noştri, cuvintele prooroceşti ale Episcopului [Sfântului] Teofan Zăvorâtul despre vremurile de pe urmă încep să se împlinească: «In vremea aceea, deşi numele creştinilor se va auzi pretutindeni şi peste tot se vor vedea biserici şi slujbe religioase, toate acestea nu vor fi decât o aparenţă, în vreme ce pe dinăuntru va fi apostazie adevărată». Alături de exemplul dintotdeauna întâiul şi esenţial, al unei vieţi personale duhovniceşti şi morale înalte, pentru păstorul modern decurge de aici sarcina deosebit de însemnată şi de plină de răspundere de a-i învăţa pe credincioşi sa recunoască Biserica cea adevărată din mijlocul mulţimii de false biserici şi prin cuvintele lui, pline de putere duhovnicească şi de înţelepciune, de a-i păstra în sânul ei, atrăgându-i în acest timp şi pe cei ce sunt în rătăcire”[48].