Arhiepiscopul Averchie a simţit povara acestei răspunderi poate mai mult decât oricare dintre marii păstori ortodocşi ai vremurilor noastre. Asemenea Sfântului său iubit, Ioan de Kronstadt, din generaţia dinaintea lui, a găsit că lucrul cel mai greu de împăcat cu sarcinile lui păstoreşti era neîndoioasa biruinţă a răului în lume.

„Ortodoxia suferinţei” - o expresie de-a Sfântului Grigorie Teologul - a fost adesea pe buzele Arhiepiscopu­lui Averchie. Aceasta se referă la două lucruri: chinurile pe care creştinii ortodocşi le îndură în această „vale a plângerii” în drumul lor către patria lor cea cerească şi, de asemenea, prigoana pe care Adevărul cel veşnic o îndură în lumea aceasta căzută, al cărei stăpânitor este diavolul.

Arhiepiscopul Averchie ştia din experienţă ce este „Ortodoxia suferinţei”. Nu cu mult înainte de a răposa, suferind în trup şi îndurând împreună cu Biserica Luptătoare, a fost întrebat de către unul din prietenii săi despre starea lui de sănătate. A răspuns: „Cum să mă simt când slava Ortodoxiei se împuţinează, răul biruieşte, creştinii devin atât de plini de ură şi duş­mănoşi, iar creştinii ortodocşi nu sunt cu nimic mai buni - poate mai răi, pentru că li s-a dat mai mult. Şi cine - în vremurile acestea cumplite de pe urmă - va lua partea sărmanei ORTODOXII A SUFERINŢEI?”

In ultima sa carte, Arhiepiscopul Averchie a po­menit despre felul în care grija lui păstorească privitoare la „pustiirea duhovnicească” a vremurilor sale a contri­buit la boala sa prelungită şi ultimă:

„Ca urmare a întregii tensiuni emoţionale pe care am îndurat-o în tot ceea ce se întâmplă în zilele noastre, am fost copleşit (cel puţin aşa spun medicii) de câteva boli grave care aproape m-au răpit din viaţa aceasta vremelnică, pământească, din pricină că nu am putut s.i cad la învoială cu tot ceea ce se întâmpla în preajma mea şi să abordez aceste lucruri cu nepăsare”[49].

Eliberat în sfârşit de cumplita sa povară păstorească, Arhiepiscopul Averchie a trecut la cele veşnice în anul 1976. Dintr-un punct de vedere pământesc, a murit în­frânt. Războiul Satanei cu toate formele de dreptate nu a încetat şi în cele din urmă va sfârşi cu o domnie a răului, însă în Ceruri, Arhiepiscopul Averchie a fost un biruitor. Dusese o viaţă dumnezeiască, pregătindu-se să fie printre Sfinţi. Cuvintele sale, scrise cu numai un an înainte de moartea sa, ne însufleţesc să îl urmăm:

„Râvna şi evlavia să fie singurele făclii pe care să le ţinem în mâinile noastre - aşa cum atunci, într-un chip mult mai tainic, a făcut bătrânul Simeon -, în străfundul sufletelor şi inimilor noastre. Atunci vom putea spune din inimile noastre, la plecarea din viaţa aceasta: «Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace; că văzură ochii mei mântuirea Ta!»… “[50]

Deznădejdea - credinţa în lipsa Adevărului şi a Dragostei - nu se regăsea în inima Arhiepiscopului Averchie când a răposat. El trăise în prezenţa acestui Adevăr şi a acestei Iubiri şi ştia că Adevărul îl va în­frânge într-o zi pe Antihrist, după ce el va fi domnit pentru puţină vreme (Apocalipsa 12,12; 17,10).

In vremurile de pe urmă, apostolii lui Hristos cei adevăraţi vor muri sau vor fi ucişi, aşa cum s-a întâmplat în primii ani ai creştinismului - asfinţitul se aseamănă cu răsăritul. Şi totuşi, cuvintele înflăcărate ale Arhiepiscopului Averchie, unul dintre ultimii apostoli adevăraţi, ne mai pot încă apăra de înşelările subţiri care sunt deja asupră-ne. El a stat chiar în faţa navalei apostaziei lumii şi nu s-a clintit. A demascat cele mai iscusit tăinuite curse ale celui rău, arătându-le tuturor celor care au ochi să vadă. Sfatul său era să facem astfel încât să nu ne pierdem nădejdea cea veşnică punându-ne această nădejde în lucruri exterioare ce pot fi falsificate.

Cu curaj şi tărie, el şi-a împlinit datoria „nu slujind numai înaintea ochilor, ca cei ce vor să placă oamenilor, ci întru curăţia inimii, temându-se de Dumnezeu” (Coloseni 3,22). Astfel, înainte să plece la Domnul, a scris aceste cuvinte hotărâte: „Voi fi judecat, cum vom fi noi toţi, de Dumnezeu Cel nepărtinitor. Insă pot spune un lucru: am făcut totul cinstit, potrivit cu conştiinţa mea şi necăutând la trup”[51].





CEREASCA BIRUINŢĂ
Pe 1/14 aprilie 1976, Părintele Serafim Rose a scris în jurnalul său: „Astăzi am fost înştiinţaţi despre moartea călăuzei noastre duhovniceşti şi teologice, Arhiepiscopul Averchie, care ne-a lăsat cu adevărat orfani…”

La câteva luni după aceasta, pe 22 octombrie / 4 noiembrie, Părintele Serafim a venit la biserică pentru slujba de dimineaţă şi i-a povestit unuia dintre fraţii săi despre un vis minunat pe care îl avusese în noaptea ceea. Il văzuse pe iubitul său Arhiepiscop Averchie stând pe nişte trepte verzi, precum iarba, care duceau in sus. Erau acolo mulţimi uriaşe de oameni, ca la o adunare în aer liber, iar Părintele Serafim era cu ei. Arhiepiscopul Averchie arăta strălucitor. Era înveş­mântat tot într-un alb orbitor, precum era şi întreaga mulţime, şi diaconul din preajma arhiereului, şi Părintele Serafim însuşi, care stătea puţin mai jos, însă chiar în faţa Arhiepiscopului Averchie. Avea loc un fel de sărbătoare solemnă. Diaconul trebuia să rostească prochimenul, dar dintr-odată parcă nu mai putea să grăiască cuvintele, iar el şovăia, căutând să şi le aducă aminte. Insă Părintele Serafim le cunoştea şi a privit în sus către Arhiepiscopul Averchie - vrând să îi spună că el ştie cuvintele care erau de trebuinţă. Atunci Ar­hiepiscopul i-a dat de înţeles că ar trebui să spună el prochimenul cu voce tare, în locul diaconului.

„Să învieze Dumnezeu - a psalmodiat cu glas înalt Părintele Serafim - şi să se risipească vrăjmaşii Lui! Să învieze Rusia! Aliluia!”[52]Indată ce a spus aceasta, a fost acoperit de un uriaş murmur, din toate părţile; cântarea a răsunat precum un tunet, revărsându-se ca nişte valuri mari, până în depărtări. In această clipă, Arhi­episcopul Averchie a zâmbit cu mulţumire adâncă. A început să urce încet, în vreme ce legăna, tămâind, o cădelniţă. Şi în timp ce minunatele coruri de mii de glasuri continuau, Părintele Serafim a înţeles că acest prilej măreţ, solemn, nemaiauzit era prăznuirea învierii Rusiei. Apoi s-a trezit.

Glasul plin de linişte al Părintelui Serafim, întru care a povestit visul, 1-a încredinţat pe frate că fusese o cercetare adevărată din partea Arhiepiscopului Averchie. Sfârşindu-şi povestirea, Părintele Serafim l-a întrebat: „Oare ce să fi însemnat?”

„Nu ştiţi ce zi este astăzi?”, i-a răspuns fratele. „Este prăznuirea Sfântului Averchie, cel întocmai cu Apostolii - cea dintâi prăznuire a numelui Arhiepiscopului Averchie în Ceruri! De asemenea, se prăznuiesc în aceasta zi atât cei Şapte Adormiţi din Efes - ale căror vieţi preînchipuie învierea obştească -, cât şi Icoana Maicii Domnului din Kazan - care a izbăvit Rusia în trecut. Visul Sfinţiei voastre nu este unul oarecare; trebuie să aibă o însemnătate”.

Astfel s-a învrednicit Părintele Serafim să se îm­părtăşească din biruinţa cerească pe care Arhiepis­copul Averchie o trăia deja în Ceruri.






CONCLUZIE
Istoria luptei grele purtate de Arhiepiscopul Averchie împotriva minciunii de toate felurile şi biruinţa lui de pe urmă ne spun un lucru de căpătâi: trebuie să desluşim apostazia nu doar undeva în afara propriului nostru domeniu de activitate - în lumea profană, în răspândirea religiilor păgâne, în celelalte confesiuni creştine, în celelalte „jurisdicţii” ortodoxe, în „convertiţi”, în „păgâni” etc. Duhul apostaziei -duhul maimuţărelii a ceea ce este al lui Hristos - se află pretutindeni, lovind în toate bisericile şi astfel, în toţi cei care I-ar rămâne credincioşi lui Hristos.

Suntem judecaţi şi chemaţi la luptă prin întrebarea de neuitat a Arhiepiscopului Averchie, adresată unuia care în aparenţă făcuse totul cu putinţă ca să fie în Biserica lui Hristos cea adevărată, în Biserica Ortodoxă: „Dar ce anume hotărăşte dacă eşti sau nu în acea Biserică?” Ce altceva, dacă nu simţul pentru autenticitate şi împotrivirea faţă de cele mai subţiri minciuni, ne vor învrednici să fim în acea „unitate duhovnicească strânsă a tuturor celor care cred cu adevărat în Hristos”, în acea Biserică pe care „porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16,1 şi în care Arhiepiscopul Averchie slujeşte şi acum Dumnezeiasca Liturghie, înaintea Jertfelnicului celui Ceresc?