Iubesc animalele pentru că prin ele îmi dau seama cât de mult ne iubește Dumnezeu. Fiecare ființă iși are rostul ei pe pămât și de la fiecare avem ce învăța. Ați observat cât de fericit este un copil când se joacă cu un cățel? Cât zâmbet și dragoste îi dăruiește animalului…asta nu înseamnă decât un dar de la Dumnezeu, să ne facă să fim fericiți alături de creația sa.
El nu a vrut ca noi să fim singuri, ne-a dăruit o mulțime de prieteni dar mai ales El stă lângă umărul nostru, când plângem El e sprijinul nostru, când râdem El zâmbește…când dăruim dragoste aproapelui nostru, El se bucură și vine mai aproape de sufletul nostru.
“Aproapele” nostru sunt și minunatele necuvântatoare…. O lupoaică își iubește toți puii și îi îngrijește pe toți, îi apără cu viața sa…nu se plânge că are trei, cinci sau șapte, tace și îi hrănește pe toți, îi învață pe toți să supraviețuiască, și le oferă dragostea sa. O femeie când rămâne însărcinată fie ca mai are un copil, fie că nu este căsătorită, fie ca este prea tânără pentru copii, fie nu are posibilități materiale…se gândește dacă să-l păstreze sau nu…se gândește mai întâi la carieră, la bani, sau la frumusețea ei.
De cele mai multe ori, multe dintre ele renunță la mica făptură din ele, altele îl păstreză și se bucură văzându-l crescând. Animalele nu fac așa…și sunt la fel ca noi creații ale Lui Dumnezeu. O cățelusă și-ar da viața pentru puiul ei…gâsca își apără bobocii cu mare atenție, chiar ne avertizează de la distanță să nu ne apropiem ne ei.
Să învățăm de la ele, ce minunați sunt copiii dăruiți de Dumnezeu. Să învățăm cât este de util să păstrăm tăcerea în unele momente, să învățăm să fim curajoși, să învățăm să fim prietenoși, să învățăm să dăruim iubire, să învățăm să ne jucăm, să învățăm să fim tandrii și curați….
Există multe zile în viața noastă când ne supărăm și vorbim urât, să învățăm de la animale să păstrăm tăcerea. Există momente când ne simțim singuri, să învățăm de la vierme că nimeni nu e uitat. Există zile când credem că nu suntem liberi, să învățăm de la păsări că putem zbura, ne putem înălța, ridica, spera, prin rugăciune.
Să învățăm de la flori să zâmbim mereu. Ați văzut ce fericită este o fată când primește flori? Să învățăm de la copaci să fim înțelepți, să învățăm de la albine să muncim cu drag, să învățăm de la pești să nu cădem în „plasa” ispitei…să învățăm de la gărgăriță să fim toleranți…..
Să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru darurile minunate, să-i mulțumim pentru soarele din fiecare dimineață, pentru natura care ne taie respirația, pentru prietenii credincioși, pentru toare visurile noastre pe care le avem, pentru dragoste, dar mai ales pentru că este lângă noi, aproape, trebuie doar să-l chemăm. Dacă nu-l găsiți..căutați-l printre necuvântătoare…sărutați florile căci sunt făcute de El, mângâiați un pui de cățel cu dragoste, luați-l de mână pe prietenul vostru și spuneți-i că v-a fost dor de el…stați întins pe iarbă și lăsați-vă mângâiați de soare….acolo este bunul Dumnezeu!
(Oana Cristina)
http://www.ortodoxiatinerilor.ro/