[mariamargareta]

[COLOR=purple]112. Psihopatiile liderilor pucioşi[/COLOR]

Liderii pucioşi Michaela şi Nicushor sunt o enigmă cu două feţe ale unui Ianus pseudocreştin. Pot fi văzuţi mereu neîmpărţiţi şi nedespărţiţi, neschimbaţi şi neamestecaţi. De obicei stau la Pucioasa, dar de când au maşini la scară cu şofer, le place să se mai şi plimbe. Cel mai adesea o fac incognito la diverse magazine prin Bucureşti sau Târgovişte, dar (sporadic) şi prin Moldova, pe urmele pe unde a copilărit Mihaela şi soţul ei, Milică.
A face o descriere limpede a caracterului celor doi monştri sacri şi în special al deviaţionismului lor psihic este o întreprindere foarte dificilă. Viaţa lor este deja aureolată cu legende, aşa încât orice “martor” al personalităţii lor trebuie privit cu oarecare suspiciune: el poate fi un adulator înfocat, ori un răzbunător deplasat. Rareori găseşti persoane cu impresii lucide şi imparţiale despre cei doi inşi unşi. Vom trata de aceea această chestiune cu maxim de circumspecţie, considerând că veridicitatea faptelor oricând poate fi contestată de persoane mai bine informate.

Mihaela s-a născut cu aproximaţie în anul 1951, într-un sat din Moldova, din părinţi creştini ortodocşi, aderenţi la Oastea Domnului. De mică a fost fascinată de adunările Oastei şi de preceptele ei, care i-au intrat în sânge. Întreaga educaţie personală s-a grefat pe câteva repere: biserică, Biblie, cântări ostăşeşti, Vieţile Sfinţilor, moralitate creştină. A avut 5 fraţi şi surori. La 13 ani, când i-a murit mama, se pare că ea a avut primul şoc psihic, apropiindu-se din acest motiv şi mai mult de biserică, pentru a se proteja instinctiv de vulnerabilitatea prematură pe care i-o crea noua ei situaţie, cea de orfană de mamă. La 21 de ani l-a cunoscut pe Tărcuţă Emilian (zis ‘Milică), un tânăr înalt, chipeş, bine legat, forţos şi cu ochi albaştri, care a impresionat-o prin caracterul său deschis, prietenos şi blajin. S-a căsătorit cu el din interes, după cum mărturiseşte singură într-o “mărturie”, ca să se simtă ocrotită de cineva, căci ea era prea “[COLOR=DarkRed]mică şi slabă şi nu putea singură pe drumul vieţii[/COLOR]”, şi nicidecum ca să fie soţie şi mamă, căci tot după spusele ei “[COLOR=DarkRed]gândul de a avea un copil nu era de la Dumnezeu[/COLOR]”. Printre nenumăratele cosmetizări pe care Mihaela le aduce în anul 2006 propriei sale mărturii (făcută în ediţia din anul 1995 a cărţii “Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa”), este şi una care vizează tocmai acest episod al căsniciei lor, şi prin care ea încearcă să se disculpe total de “păcatul” de dori conceperea unui copil, transferând întreaga vină asupra lui Milică. Iată cele două texte ale “mărturiei” Mihaelei, puse în paralel:
Ediţia 1995: [COLOR=maroon]“…gândul de a avea un copil era de la noi şi nu de la Dumnezeu, dar copilul n-a trăit, iar eu am plătit [/COLOR][COLOR=fuchsia]voinţa mea [/COLOR][COLOR=maroon]cu suferinţă grea, căzând în mâna medicilor vreme de trei ani, aşa cum este scris:[/COLOR][COLOR=fuchsia]c[/COLOR][COLOR=maroon]el ce păcătuieşte să cadă în mîna doctorului. Am plătit cu lacrimi de căinţă ascultarea glasului inimii noastre, ca apoi să ne întoarcem la făgăduinţele făcute Domnului, spre făgăduinţa curăţeniei trupeşti. După multă vreme am avut un vis…” (pag.53)[/COLOR]
Ediţia 2006[COLOR=maroon]: “…gândul de a avea un copil era de la noi şi nu de la Dumnezeu, dar copilul n-a trăit, iar eu am plătit cu suferinţă grea, căzând în mâna medicilor vreme de trei ani, aşa cum este scris:[/COLOR][COLOR=fuchsia]“C[/COLOR][COLOR=maroon]el ce păcătuieşte să cadă în mîna doctorului[/COLOR][COLOR=fuchsia]”[/COLOR][COLOR=blue].[/COLOR][COLOR=maroon] Am plătit cu lacrimi de căinţă[/COLOR][COLOR=fuchsia] şi cu mare suferinţă trupească[/COLOR][COLOR=maroon] ascultarea glasului inimii noastre, ca apoi să ne întoarcem la făgăduinţele făcute Domnului, spre făgăduinţa curăţeniei trupeşti. După multă vreme [/COLOR][COLOR=fuchsia]de suferinţă, în spital [/COLOR][COLOR=maroon]am avut un vis…” (pag.80)[/COLOR]
Întrucât cuvintele “[COLOR=fuchsia]voinţa mea[/COLOR]” au dispărut în ediţia a doua a cărţii “Cuvântul lui Dumnezeu”, din textul care rămâne rezultă că Mihaela n-ar fi vrut “să păcătuiască trupeşte” cu soţul ei, dar el a forţat-o, şi aşa a ajuns ea să nască un copil şi pentru asta să[COLOR=maroon] plătească ([/COLOR][COLOR=fuchsia]voinţa lui[/COLOR][COLOR=maroon]) [/COLOR][COLOR=maroon]cu suferinţă grea[/COLOR]. Căci Dumnezeu nu l-a pedepsit pe nesăţiosul Milică, aşa cum ar fi fost cazul, ci pe nevinovatul copil (care a murit) şi pe neprihănita Mihaela (care a intrat trei ani în suferinţă grea prin spitale, pe mâna nepricepuţilor medici, care n-au fost în stare s-o vindece pe parcursul a 36 de luni)
Ce boală te ţine prin spitale trei ani fără să se vindece şi fără să te omoare? Gurile rele spun că o schizofrenie post-partum, specifică unor cazuri în care copilul a murit la naştere, a atins-o şi pe Mihaela.
În spital ea a început să-L viseze pe Dumnezeu, cu care conversa în mod direct, iar El îi vorbea din ceruri. A visat totodată că minuni mari au atins trupul ei, ca să-l ridice din boală: soarele s-a oprit din mersul lui de pe bolta cerească, apoi a răsărit din nou de la asfinţit, căci tocmai apusese, s-a întors din drum şi a atins-o pe Mihaela pe creştet. Mihaela povesteşte miracolul vindecării ei de atunci:
Ediţia 1995: [COLOR=maroon]“… Un glas care venea din cer a spus: Da, dar să te atingă soarele pe creştet. M-am ridicat să mă uit, dar soarele asfinţise. M-am aşezat din nou plângând şi cerând la Domnul să asculte ruga mea. Apoi am auzit un vuiet uşor. Soarele se întorsese de la asfinţit şi s-a apropiat până deasupra capului meu şi m-a atins. Am simţit cum a intrat în [/COLOR][COLOR=fuchsia]corpul meu[/COLOR][COLOR=maroon] o căldură care îmi copleşise trupul firav. Apoi mi-am revenit uşor şi am zis: Doamne, eşti atât de mare, atât de bun, [/COLOR][COLOR=fuchsia]c[/COLOR][COLOR=maroon]u ce[/COLOR][COLOR=fuchsia]-[/COLOR][COLOR=maroon]ţi voi putea întoarce bunătatea? O, cât de datoare [/COLOR][COLOR=fuchsia]î[/COLOR][COLOR=maroon]ţi sunt[/COLOR][COLOR=fuchsia].[/COLOR][COLOR=maroon] Dumnezeu ne dăduse iertarea, iar viaţa noastră devenise ca viaţa a doi copii care ascultau de Tatăl [/COLOR][COLOR=fuchsia]c[/COLOR][COLOR=maroon]el din ceruri şi care caută cu umilinţă pe urmele poruncilor Mântuitorului Hristos.”[/COLOR]
Ediţia 2006[COLOR=maroon]: “…Un glas care venea din cer a spus: [/COLOR][COLOR=red]“[/COLOR][COLOR=maroon]Da, dar să te atingă soarele pe creştet[/COLOR][COLOR=red]”[/COLOR][COLOR=maroon]. M-am ridicat să mă uit, dar soarele asfinţise. M-am aşezat din nou plângând şi cerând la Domnul să asculte ruga mea. Apoi am auzit un vuiet uşor. Soarele se întorsese de la asfinţit şi s-a apropiat până deasupra capului meu şi m-a atins. Am simţit cum a intrat în [/COLOR][COLOR=fuchsia]fiinţa mea[/COLOR][COLOR=maroon] o căldură care îmi copleşise trupul firav[/COLOR][COLOR=fuchsia] de la suferinţă[/COLOR][COLOR=maroon]. Apoi mi-am revenit uşor şi am zis: [/COLOR][COLOR=fuchsia]“[/COLOR][COLOR=maroon]Doamne, eşti atât de mare, atât de bun[/COLOR][COLOR=fuchsia]! C[/COLOR][COLOR=maroon]u ce [/COLOR][COLOR=fuchsia]Î[/COLOR][COLOR=maroon]ţi voi putea întoarce bunătatea? O, cât de datoare [/COLOR][COLOR=fuchsia]Î[/COLOR][COLOR=maroon]ţi sunt[/COLOR][COLOR=fuchsia]!”[/COLOR][COLOR=maroon] Dumnezeu ne dăduse iertarea, iar viaţa noastră devenise ca viaţa a doi copii care ascultau de Tatăl [/COLOR][COLOR=fuchsia]C[/COLOR][COLOR=maroon]el din ceruri şi care caută cu umilinţă pe urmele poruncilor Mântuitorului Hristos.”[/COLOR]
Oricine citeşte acest text, în ambele lui variante (făcut în anul 1995 şi contrafăcut, în anul 2006) e pe cale de a-şi răspunde singur la aceeaşi întrebare obsesivă: “Ce boală a avut Mihaela timp de trei ani?” Misterul începe aşadar să se limpezească, confirmând zvonurile că ea a fost din nou zdruncinată psihic, în urma morţii copilului abia născut, care a fost percepută de ea ca o pedeapsă a lui Dumnezeu în urma încălcării unei făgăduinţe reciproce de castitate după căsătorie, făcută între ea şi soţul ei. Aceasta conduce la presupunerea că cei doi tineri, aderenţi înfocaţi ai Oastei Domnului, plănuiseră în taină să contracteze o “căsătorie albă”. Conversaţiile ei repetate cu Dumnezeu din ceruri, chiar dacă sunt prezentate ca experienţe onirice, sunt argumente care nu pot fi ignorate. Sentimentul de îndatorare faţă de Dumnezeu ([COLOR=maroon]O, cât de datoare Îţi sunt![/COLOR]) se pare că şi-a pus puternic amprenta peste toată activitatea ei ulterioară de lider religios cu veleităţi profetice.