[mariamargareta]

[COLOR=purple]112. Psihopatiile liderilor pucioşi[/COLOR] (Partea a II-a)
Cert este că relaţiile intime cu soţul ei au încetat, după cum singură mărturiseşte: “[COLOR=maroon]viaţa noastră devenise ca viaţa a doi copii care ascultau de Tatăl Cel din ceruri[/COLOR]”. Acest fapt a alimentat unele supoziţii că Mihaela ar fi fost de la bun început (sau a devenit, în urma experienţei dureroase avută cu moartea unicului ei fiu nou-născut, şi care s-a mai prelungit apoi încă trei ani) frigidă. Interesul faţă de sexul opus se limita doar la afecţiunea pe care o copilă o nutreşte faţă de tatăl său (cerându-i însă o reciprocitate bazată pe dăruire absolută) şi de cerinţa imperioasă de a se simţi ocrotită. De altfel, Mihaela este cunoscută ca o persoană mereu înfricoşată de evenimente aparent posibile, dar improbabile, iar nopţile ei sunt presărate cu coşmaruri înspăimântătoare. Din acest motiv ea doarme extrem de puţin noaptea şi niciodată singură, ci cu 1-2-3 (foarte rar cu 3, al treilea fiind Milică) bărbaţi în cameră. Aceasta îi ameliorează întrucâtva sentimentul de nesiguranţă din timpul nopţii şi efectul devastator al coşmarurilor.
La 1 mai 1979 Mihaela şi Milică au făcut o vizită la Pucioasa şi au fost adânc mişcaţi de ce au văzut, şi mai ales de ce au auzit. O fiinţă bătrână şi bolnavă, pe nume Verginica, părea că vorbeşte din partea lui Dumnezeu Care le cerea lor, celor doi nou-veniţi din Moldova, să părăsească traiul la bloc şi să vină la Pucioasa. “Proorocia” Verginicăi promitea o demnitate nesperată pentru Mihaela, chiar lângă “proorociţa” Verginica:[COLOR=maroon]«[…]Mihaela, vei sta aproape de Verginica până la sfârşit. Iubire pentru iubire, căci aşa este la Dumnezeu. […] România este ţara Ierusalimului cel nou ales. În anul 1990 voi ieşi deasupra cu această fântână de miere şi voi slăbi pe antichrist».[/COLOR]
Impactul a fost cutremurător, iar hotărârea Mihaelei a fost luată instantaneu: va părăsi totul şi va veni la Pucioasa. Milică nu se putea depărţi de ea, aşa că a urmat-o. În câteva zile cei doi Tărcuţă au lichidat tot rostul lor de la Oneşti şi au venit cu hainele de pe ei la Pucioasa.
Aici a urmat trezirea. Lucrurile nu stăteau chiar aşa cum le văzuseră ei într-o singură vizită, ca oaspeţi veniţi de departe. Verginica era flancată permanent de doi “păstori”, pe nume “nea’Mişu” şi “nea’ Cristea”, care ţineau de fapt frâiele “lucrării” într-o manieră autoritară, dar totodată brutală, arbitrară, făcând adesea judecăţi pripite, superficiale şi nedrepte. Mulţi creştini erau acuzaţi de ei, fără probe, că ar fi săvârşit cele mai odioase păcate. Este binecunoscut cazul Veronicăi, nora lui nea’Cristea, acuzată fără nici un temei de desfrânare, pentru simplul motiv că a călătorit într-o noapte dintr-un loc într-altul însoţită de cineva. Acuzatorul nemilos şi nedrept care “ridicase primul piatra” era chiar “păstorul” nea’ Cristea, socrul Veronicăi.
Nici noii-veniţi, Mihaela şi Milică, n-au dus-o uşor. După povestirile lor, au îndurat ani de-a rândul (mai ales după moartea Verginicăi, singura lor ocrotitoare din acea vreme) invidia, răutatea, răzbunările scârbavnice ale acelora care se numeau “creştini”, în frunte cu “păstorii”. Aceştia s-au purtat de la început execrabil, mai ales că nu vedeau cu ochi buni apariţia privilegiată a Mihaelei în proximitatea Verginicăi şi nici tendinţa ei prudentă, dar implacabilă, spre ascensiune. Cei doi venetici, Mihaela şi Milică, au avut probleme mari cu locuinţa, pentru că pucioşii autohtoni s-au dovedit a nu fi deloc primitori de oaspeţi. “Păstorii” erau de o asprime greu de suportat, iar ceilalţi creştini erau invidioşi, bârfitori, răzbunători şi răi. Se spune că uneori, de frică, Mihaela se ascundea sub pat şi acolo aştepta plângând sosirea lui Milică de la serviciu. Se crede că această perioadă de înspăimântare programată a făcut ca labilităţile psihice ale Mihaelei să recidiveze.
Milică era pe atunci tractorist la CAP. Ca un bun creştin, el nu se sfia să nu vină acasă cu mâna goală, ci cu sânul plin, aşa că de foame n-au răbdat în acea vreme. Milică se împăca la gândul că Însuşi Domnul l-ar fi îndemnat printr-un “Cuvânt” să-şi facă parte din roadele câmpului, pe motiv că toate cele văzute şi nevăzute erau ale Domnului.
După moartea Verginicăi a urmat un an de panică şi derută, apoi “Domnul” a reînnodat obiceiul de a vorbi din ceruri prin “mama Lelica”, sora mai mare a Verginicăi. Apoi Domnul a început “să-i vorbească” şi Mihaelei, şi acum “Cuvântul” venea din două părţi, la concurenţă. Diferenţa de stiluri era derutantă, aşa că una dintre “proorociţe” trebuia pusă pe liber. Cea care a învins a fost Mihaela, iar lelica a tăcut de atunci şi până la moartea sa (1997).

Mihaela a început să “audă voci” şi să le scrie în caiete. La început, ea a auzit-o pe “Verginica” vorbindu-i ca prin telefon şi care-i dicta Testamentul ei spiritual, cu câteva luni înainte de moarte. După moartea ei, “Verginica” a continuat să-i vorbească. După altă perioadă de vreme, când Mihaela a mai prins curaj, a început să-i vorbească “Însuşi Domnul”. Ulterior i-au vorbit “Maica Domnului” şi “sfinţii”, dar şi “persoane decedate” (spiritul lui Simion Zidaru, spre exemplu). Scrierile ei au fost prinse în anul 2006 într-o carte groasă şi grea de 7 Kg, intitulată “Cuvântul lui Dumnezeu”, şi au continuat şi după aceea.

Abilitatea şi totodată propensiunea Mihaelei de a scrie mult şi bine este denumită în termeni ştiinţifici “hipergrafie”. Nu lipsit de interes este faptul că tatăl ei, care este încă în viaţă, este cunoscut ca având această manie de “a scrie mult”. Cei care-l cunosc mai bine pretind că bătrânul are şi acum saci de scrisori scrise către diverse persoane sau instituţii, dar niciodată expediate.
Ulterior, Mihaela le-a pretins adepţilor ei să aibă caiete personale în care să-şi înscrie impresiile zilei. Pe aceste caiete, Mihaela făcea adnotări cu pix de culoare roşie, al căror stil, adâncime filosofică şi prolixitate, era identic cu cel al “comunicărilor” venite ei de la “Domnul”.