Citat:
În prealabil postat de Anna
Voiam sa stiu cum deosebesc placerea de bucurie.
|
Anna, m-a miscat ce ai scris, ca vrei sa scriu si eu. Eu nu stiu daca sunt in stare sa am pareri si despre lucruri asa de inalte a care nu am ajuns. O sa-ti zic cum mi se pare, si cat am inteles eu, atata cat pot, dar nu cred ca e mare lucru.
Se spune ca dupa cadere, a venit moartea, si pacatul se transmite prin moarte, care ne duce la frica, la durere si la placere (ca compensatie a fricii de moarte); asa, foarte simplificat, cat am retinut eu, din ce se spune despre transmiterea pacatului stramosesc.
Dar despre ce placere e vorba? Cred ca este vorba de placerea pe care o simti si te opresti la ea, o iei in ea insasi, fara legatura cu Dumnezeu.
De asta sexul poate fi cu doua taisuri, la fel si mancarea, si bucuria estetica de a citi, de a asculta muzica, de a fi cu prietenii, de a discuta pe forum ;-). Ele ne pot face sa ne oprim la ele, sa zicem 'clipa, ramai!', sa nu lasam valul pe care ni-l trimite Dumnezeu sa treaca cu multumire si bucurie, ci sa incercam sa il oprim (asta e o imagine din Perelandra lui C. S. Lewis, unde mi se pare ca este un raspuns genial la intrerbarea ta, pe care nu-l pot reda eu asa usor, ai citit-o? am citat ceva din asta in textul de la topicul respectiv).
Dar daca gustam o placere si ii multumim lui Dumnezeu pentru ea, fara sa ne oprim si sa ne inchidem in ea, daca gustam acea placere si cu bucuria comuniunii cu Dumnezeu si cu altii (in cazul placerii sexuale, cu sotul sau sotia, in cazul mancarii, cu bucuria de a imparti cu altii sau recunostiinta pentru cei care au facut acea mancare, in cazul cartii si al muzicii cu bucuria altruista ca acest lucru a fost scris, ca si altii se bucura de el, cu recunostiinta fata de autor; ar mai fi multe, sunt niste idei. Deci, daca facem toate astea, putem transforma placerea in bucurie.
Numai ca noi, fiind oameni pacatosi, in general, nu reusim sa facem chiar asa si lucrurile adeseori sunt amestecate. Insa putem sa invatam, incetul cu incetul, cu ajutorul lui Dumnezeu, daca avem dorinta.
Adica placerea pura este o placere inchisa in sine, bucuria pura este o placere deschisa spre Dumnezeu si spre altii. Iar noi suntem adesea undeva la mijloc.
Eu nu sunt foarte de acord cu ce a scris vsovi inainte ca singura bucurie buna este bucuria si dulceata pentru Duhul sfant, pentru ca Dumnezeu nu ne-a dat corpuri ca sa ne lepadam de ele ci ca sa le transfigureze, ca sa le invie. Sau poate n-am inteles eu ce a vrut sa zica, sa ma ierte.
De aia eu ziceam in alt topic deschis de Ory ca ar trebui sa se puna mai mult aspect pe o spiritiualitate a mirenilor, care sa includa mai mult transfigurarea vietii pamantesti, materiale, si nu numai lepadarea de ea ca in calea calugareasca.
Pe mine m-au impresionat in calea mea catre si in credinta cartile si oamenii care vorbeau de fericire si bucurie in legatura cu Hristos. De exemplu:
Steinhardt, Jurnalul fericirii. Am citit si citit cu jubilatie anumite pasaje cand aveam 20 de ani. Bucuria lui dupa botez. Bucuria in inchisoarea aia infecta. Lumina care se revarsa.
C. S. Lewis, surpised by joy. Acolo descrie cum bucuria, 'joy', care de fapt la el descrie un fel de dor-bucurie dupa ALTCEVA, m-a calauzit pana la credinta in Dumnezeul intrupat. Si aici citasem ceva in articolasul despre C. S. Lewis, insa din alta carte, Till we have faces.
O carte nereligioasa, povestirea vietii in Gulag a unei doamne (necredincioase) Evghenia Ginsburg, care descrie acea bucurie inexplicabila si transcendenta pe care a simtit-o cand a iesit din inchisoare (insa spre surghiun, nu spre libertate) si mergea pe un drum in viscol impreuna cu cel pe care il iubea.
Si altele, si momente de-ale mele de bucurie imensa, debordanta.
Cam atat deocamdata.. Multumesc ca ai deschis aces topic, care e foarte interesant si cred ca si altii ar avea multe lucruri de zis.