Pacatul, de Alexandru Vlahuta
Pacatuit-a omul in vremuri fericite,
Cand nu-i lipsea nimica, nici hrana, nici odihna,
Cand n-avea a se teme de zile amarate,
Cand roaba-i era lumea si el domnea in tihna.
Pamantul, inca proaspat, patatu-s-a de sange
Cand lumea era larga si oamenii putini,
Cand nimenea, sub soare, n-avea de ce se plange,
Cand cerul n-avea trasnet si nici pamantul spini.
Si vreti ca astzi omul sa nu pacatuiasca?
Cand grijile-l apasa, nevoile-l muncesc,
Cand el se vede-n lume menit sa patimeasca,
Cand relele-l framanta, si poftele-l robesc!
Si vreti sa n-avem Caini, cand e nepotrivire,
Si ura si cruzime in neamul omenesc,
Cand neagra dusmanie si lacoma ravnire
De-a pururea-ncuibate in inimi clocotesc!
Nu, nu; din nopti pierdute in vremuri depărtate
Blestemul sta pe oameni, in veci vor suferi,
Si ravna, si ispita, si negrele pacate
Nascutu-s-au cu lumea, cu lumea vor pieri!
|