O!,duh al meu,nebuna randuire,
Care vibrezi la orisice clipire
Si faci sa se-nfioare carnea vie,
De pe suportul care te imbie.
Nu vezi nerodule ca totul piere,
Ca se transforma in noroi si fiere
Si napusteste peste firea-ti toata
Otrava de amaruri,de patimi nesecata.
Trezeste-te orbita adiere vaga
De pe pamantul vare n-are vlaga,
Sa te ridice din mocirla vie,
Si sa te-nnalte-n turnul de vecie.
Strigarea ta de lacrimi pustiita
In cercul stramt si palid de erori,
Cu duhul las de zare asfintita,
De sarbatori lipsite de culori.
Sa infloresti doar prin irtare sacra
Si sa te bucuri de murirea ta,
Iar viata ta veciei o consacra,
Din tarna vie de unde-a fost candva.
|