Cand am nascut baiatul eram f.tanara. Aveam 21 de ani. Nici nu stiam cum sa ii fac baie, nici cum sa il infas in pelincute (nu era pampers pe atunci).. Imi amintesc ca odata au plecat de acasa toti (stateam la mama). La un moment dat a trebuit sa il schimb.. nu stiam...stii ce am facut? am inceput sa plang cu el in brate!!!!! Atata minte aveam!! Imi era teama sa il schimb, mi se parea atat de mic si de fraged!! In timp... am inceput sa il descopar, am inceput sa caut in el gesturi ce imi erau familiare. Ii priveam cu dragoste fiecare zambet, fiecare tuguiere a buzelor si spuneam victorioasa :cu mine seamana!!!! Sotul "suparat" a spus aaaaaa atunci sa facem si o fata, sa semene cu mine!! Si fata a fost! Care seamna ce-i drept cu tata. Insa, stii ce am invatat de cand am devenit mama? Sa imi caut mai adanc defectele, patimile.... Le caut, le analizez si incerc sa vad daca se regasesc in in copii mei. Spre exemplu, odata imi spune baiatul, mama ma enervez f. repede din nimic dar imi trece la fel de repede. Nu i-am spus nimic, dar imediat mi-am amintit de copilaria mea..eram (si sunt inca) o capoasa!! Mereu am mers cu capul inainte fara sa gandesc ca pot da de un zid.. Regasind in el ceea ce a existat dintotdeauna in mine, incerc sa vad cum pot sa elimin in mine patima ce exista si in fiul meu. Daca nu o voi smulge din mine, cu atat mai putin nu voi reusi sa o scot din fiul meu..Copii sunt cu adevarat o oglinda! Sunt oglinda noastra. Daca eu mama, voi lupta cu mine sa fiu mai calma..si chipul/firea fiului meu din oglinda imi va zambi.