[patinina34]

B. Noţiunea de boală psihică din perspectiva psihiatriei

1. Noţiunea

În psihiatrie boala se raportează la normalul mediu iar această stare include limite superioare şi inferioare, fără ca subiectul să iasă din categoria normalului şi să intre în categoria patologicului. Între aceste limite se cuprinde multitudinea de forme pe care o îmbracă personalitatea umană. Nu putem fundamenta personalitatea umană pe persoană deoarece în psihiatrie conceptul de persoană este slab pus în evidenţă, şi nu îndeajuns de bine studiat. Astfel Dicţionarul Enciclopedic de Psihiatrie defineşte persoana ca "ansamblu de manifestări care conţin, disimulat, o parte a psihismului colectiv şi, în acelaşi timp , se constituie în iluzie a unei individualităţi."
Avem de-a face cu disimulări şi iluzii, definiţia fiind atribuită lui Jung. La fel, în continuare, se afirmă că "persoana nu are o realitate proprie"[COLOR=#0000ff][2][/COLOR], că este "o formaţiune de compromis între societate şi individ" că în comparaţie cu realitatea fiinţei este "o realitate secundară, un artificiu, o aparenţă construită nu atât prin angajarea individului în cauză, cât prin participarea şi exigenţele celorlalţi"[COLOR=#0000ff][3][/COLOR]. Persoana este mai mult negată sau voalată decât studiată.
Fiind o realitate secundară şi o disimulare a psihismului colectiv, psihiatria nu uzitează frecvent cu această noţiune, dar se concentrează asupra alteia, mai empirică, şi anume asupra personalităţii. Orice deformare a personalităţii printr-o caracteristică ce depăşeşte limitele normalităţii, întră în zona patologicului, şi deci, în atribuţiile psihiatrie.
2. Personalitatea umană

Personalitatea se prefigurează ca noţiune empirică, care se încadrează clasificării şi având un rol deosebit în prevenirea situaţiilor de criză a psihicului uman. Iată cum defineşte Dicţionarul enciclopedic de Psihiatrie noţiunea de personalitate: "ansamblu de trăsături morale şi intelectuale, de însuşiri şi aptitudini sau defecte care caracterizează modul propriu de a fi al unei persoane, individualitatea ei comparativ cu alte persoane."[COLOR=#0000ff][4][/COLOR] Problemele încep încă de aici, căci corelând definiţia personalităţii cu cea a persoanei care, aşa cum am văzut nu are realitate proprie, este o iluzie a individualităţii, că este o parte a psihismului colectiv nu duce altundeva decât la confuzii sau libertăţi neîngrădite lucru recunoscut chiar de psihiatrie astfel: "încercările de definire a personalităţii, ca şi cel de circumscriere a conceptului, s-au lovit întotdeauna de dificultăţi insurmontabile generate, pe de o parte, de complexitatea problemei, pe de alta, de insuficienţa instrumentelor necesare abordării unui subiect care comportă o infinitate de unghiuri din care poate fi privit",[COLOR=#0000ff][5][/COLOR] şi, am zice noi, de prea puţin axarea acesteia pe noţiunea de persoană.
Ne află, aşadar, într-un stufăriş de definiţii şi concepte. Vom încerca doar o mică trecere în revistă a acestora căci scopul lucrării noastre nu este cesta. Aşadar, personalitatea este privită ca mod particular de manifestare a tendinţelor şi sentimentelor unui om (K. Jaspers), ca un ansamblu de sentimente, de aprecieri valorice, de tendinţe şi acte voluntare (K. Schneider), ca organizare dinamică a sistemelor psihice şi individuale, care permit şi determină adaptarea subiectului la condiţiile sociale într-un mod propriu (G. W. Allport), ca eu intim înconjurat de eul social şi, la periferie, de eul public (K. Lewin), ca o structură ipotetică a minţii care constituie viaţa persoanei şi care include actele desfăşurării interne (sentimente, fantezii etc.) sau externe (adaptare la mediu) (A. Murray), ca organizare dinamică a aspectelor cognitive, conative, afective, fiziologice şi morfologice a individului (Scheldon), ca o sinteză a tuturor elementelor ce concură la conformaţia mintală a subiectului pentru a-i da o fizionomie proprie (A. Porot) etc.
Din cele arătate, în mare şi sumar, mai sus, plaja de frecvenţă merge de la organic, social până la iluzie. Lucrul acesta e recunoscut chiar de psihiatrie. Totuşi din toate aceste teorii se desprind trei caracteristici fundamentale ale personalităţii:
1. Un anumit grad de permanenţă, nici un fapt psihic nu poate fi descris ca străin sau în afara personalităţii
2. O dinamicitate căci personalitatea este o continuă şi necesară transformare
3. O economie proprie căci în dezvoltarea sa, personalitatea este supusă în permanenţă unei continue determinări exterioare.
La fel, în general se acceptă faptul că personalitatea este compusă din elemente a căror natură este diferită şi că este rezultatul unui proces genetic, nefiind un dat ci reprezintă procesul modelării în timp, corespunde mai mult unei organizări afective, că are o parte conştientă şi una inconştientă. Astfel în anul 1910 Klages cita "4000 de termeni care puteau contribui la descrierea personalităţii", iar în 1951 se înregistrează peste 100 de definiţii ale noţiunii.
În funcţie de cele trei caracteristici puse în evidenţă, la ora actuală există mai multe teorii cu privire la personalitate:
1. Teorii obiectiviste (neobehavioriste) – care "încearcă să explice fenomenele psihologice prin extrapolarea rezultatelor psihologiei experimentale şi psihofiziologice".[COLOR=#0000ff][7][/COLOR] Dezvoltarea personalităţii se pune pe seama reflexelor specifice învăţării: pulsiunea, semnul, răspunsul şi recompensa, accentuând rolul determinant al învăţării precoce şi al frustrărilor secundare.
2. Teorii psihodinamice – care "analizează personalitatea ca o istorie a pulsiunilor primare, obţinând o viziune longitudinală a individului, coerentă în dinamica ei."[COLOR=#0000ff][8][/COLOR] Avem de-a face aici cu şcoala lui Freud, Jung, Lucan etc. Avem de-a face cu Id-ul, ego-ul şi super-ego-ul. "funcţionarea corectă a ego-ului care-şi utilizează energia pentru controlul id-ului şi super-ego-ului este asigurată de o serie de mecanisme de apărare care îl ajută să evite angoasa generată de diferite conflicte. Aceste mecanisme ar fi: introjecţia, proiecţia, refularea, sublimarea, condensarea, fantezia."[COLOR=#0000ff][9][/COLOR]
3. Teorii sociale – care consideră mediul social şi cultural ca factori predominanţi ai organizării personalităţii. Aici se vorbeşte de "personalitate de bază" ca funcţie a factorilor sociali, economici, axiologici, etico-morali, juridici iar acest fond psihologic comun ar cuprinde: tehnici comune de a gândi, explica şi înţelege realitatea, sisteme de securitate şi în plus un sistem comun de credinţe, rituri, mituri.
Încă din început văzându-se multitudinea numărului de forme pe care le poate îmbrăca personalitatea umană, s-a încercat clasificarea lor pe anumite caracteristici predominante comune. Astfel au luat naştere psihotipurile ca "ansamblu al însuşirilor psihocomportamentale care definesc un individ"

Încă din antichitate Hipocrate descrie 4 tipuri temperamentale: sanguin, melancolic, coleric şi apatic. Astăzi există o sumedenie de psihotipuri în funcţie de mediu, de datele biometriei, de datele antropometrice, de activitatea nervoasă superioară etc. Cert este că psihotipurile nu pot fi împărţite în pozitive şi negative, în superioare şi inferioare, şi, tot atât de cert este că, psihiatria nu încearcă schimbarea temperamentului lucru pe care îl consideră imposibil, lucru tributar gândirii ei organico-deterministe.