Citat:
Īn prealabil postat de windorin
Personal, ma aflu intr'o oarecare dilema.
1. Un parinte mi'a spus, odata: "Adevarului nu I se da slava prin minciuna."
2. Un avva din Pateric (posibil sa fie Antonie cel Mare) a mintit astfel. Un talhar, fugind alti talhari ce cautau sa'l omoare, a venit la chilia parintelui. Parintele l'a primit si l'a ascuns sun un cos. Venind talharii si intreband pe parinte despre acela, parintele a zis ca nu l'a vazut, ori ca l'a vazut trecand in nu stiu ce directie. Astfel, printr'o minciuna s'a ferit o crima. Acel talhar scapat s'a pocait si s'a facut calugar (daca nu ma insel).
|
Prin minciuna in favoarea altuia, il aperi nu numai pe cel, care se va converti, dar si pe ucigasul, care cauta adapost de cei, care vor sa-l pedepseasca. Am gasit in Pateric o apoftegma in acest sens si concluzia era: ca sa stea drepti in fata lui Dumnezeu, cand il va judeca. Deci, pentru a lasa judecata lui Dumnezeu.
Parerea mea este, ca in rest minciuna e folosita ca iesire facila dintr-o imprejurare, in care ne este frica de urmarile faptei noastre. Acest mod de a solutiona o situatie denota lipsa de maturitate, lipsa de responsabilitate. Un credincios stie, ca mai bine sufera putin in viata aceasta, decat sa ia cu el faptele rele, care au ca urmare trimiterea noastra in iad. Cum sa minti si sa dai vina pe altul, cand mult mai simplu e sa recunosti greseala si sa suporti consecintele?
Cel putin asa vad eu lucrurile acum, la maturitate. Alta dadeam si eu vina pe altul, doar sa scap, dar era o decizie luata din frica. Dar cum acum stiu ca nu trebuie sa-mi fie frica decat de Dumnezeu, prefer sa-mi asum greseala; in fapt e f usor de facut acest lucru si constiinta nu sufera. Cu timpul te inveti sa faci numai fapte care nu au urmari negative.