Acum vre-o 10 ani,aveam 22 de ani si prin curtea unde statea mama mea,(unde locuiam si eu), locuia si un vecin,noi treceam inevitabil prin fata usii lui,atunci cand trebuia sa plecam ori sa ne-ntoarcem acasa.Vecina avea un catel pe care-l adusese de nu stiu unde,si l-a legat aproape de magazia acestora,dar care ne-ntampina mereu pe drumul spre casa noastra.Acei vecini nu avusesera niciodata un catel,fapt care se evidentiaza ulterior,prin atitudinea acestora fata de animalul nevinovat.Intr-o zi am aflat ca acel catel sa-mbolnavit de o boala necunoscuta,nimeni nu stia de ce si ce sa-i faca catelului.Astfel stapanii acestuia au preferat sa-i ignore situatia considerand ca nu are cum sa o rezolve.Asa zilele treceau iar catelul acela era tot mai slabit,nu mai manca,nu se mai bucura de nimic,nu mai avea nici macar puterea sa de-a din codita atunci cand trecea cineva pe langa el,asa cum o facea altadata.
Zilele treceau,iar privirea catelului slabit de puteri devenea tot mai adancita in neputinta,ochii i se impaienjeneau odata cu timpul impietrit in durerea ce-l domina.Dar suferea in tacere,asa cum numai dobitoacele stiu sa o faca,iar stapanul lui,considerand situatia fireasca si judecand oarecum la rece,nu astepta decat sa-i vina ceasul acestui catel si sa moara,dupa care sa-l duca la gunoi.Eu sufeream de fiecare data cand il vedeam,sufeream tare si uneori ma asezam langa catel si plangeam cu foc,vorbind cu acesta si incercand intr-o maniera nevinovata si nepriceputa sa-i alin durerea.Catelul era terminat,elimina bale de spuma pe botic si moartea parea atat de iminenta.Nu mai puteam,imi era groaza sa ies din casa si sa merg la scoala,fiindca trebuia sa trec neaparat pe langa el si sa-i vad starea atat de dureroasa.Rugam pe vecini sa continue sa-i dea mancare catelului chiar daca acesta refuza cu vehementa,tare sufeream si-i aduceam si eu mancare rugandu-ma ca macar sa guste.Dar in zadar,nimeni nu mai avea sperante ca acesta va supravietui,nici eu,dar ma rugam pentru o minune,fiindca,consideram ca ar merita-o puritatea lui.
Intr-o zi m-am hotarat sa ma duc la catel si sa-i bag cu forta mancare pe gat,astfel am inceput cu laptele,pe care,bine-nteles il inghitea fara sa vrea,fortat de mine,desclestandu-i botul cu forta si varandu-l pe gat.Apoi am inceput sa-i dau si cateva antibiotice,cu toate ca nu ma pricepeam la astfel de actiuni,doream sa fac pur si simplu ceva pentru acest animalut aflat in suferinta.Azi asa,maine iarasi cu mancarea fortata a inceput sa se sesizeze o ameliorare in starea catelului,lucru surprinzator atat pentru stapanii acestuia care se asteptau sa moara in fiecare clipa,cat si pentru mine.
Astfel,dupa cateva zile,incet,incet incepuse sa manance singur cate putina mancare...si tare m-am bucurat,parca renascuse in mine vitalitatea ca in in acel catel.
Si-asa,dupa un timp catelul s-a refacut complet iar stapanii acestora,dandu-si seama ca nu sunt in stare sa aiba grija de el l-au dus la tara,la rudele lor.
Mi-am spus in sinea mea ca sa-ntamplat o minune,fiindca practic a reinviat dintr-o soarta care se parea ca se sfarseste inevitabil.
Nu am spus numele catelului pentru ca.....nu avea un nume,era doar un catel.
Intr-un fel cred ca dragostea si compasiunea mea fata de el l-a salvat,pentru ca un animal,cea mai mare nevoie in suferinta are de iubire,ori stapanii acestuia nu prea stiau sa simta ori sa exprime asa ceva inaintea lui.Atat de mult si de putin cere un animal nevinovat,si pentru aceasta ofera totul.
|