Trambitza nr 6:
[SIZE=3]"Când Verginica împlinise patru ani, tatăl ei a murit, iar viața acestei familii a ajuns mult prea anevoioasă. Mama și cu cele două copile își lăsaseră nădejdea în ajutorul de la Dumnezeu și mergeau în toate sărbătorile la sfânta biserică, singura lor mângâiere. [/SIZE]
[SIZE=3]Se făcuse Verginica de nouă ani. Sora ei cea mare, Maria, făcea treburile în casa lor săracă, iar Verginica s-a gândit să meargă în sat să se roage pe la porți ca să strângă vite să le pască și să câștige câte un pic de hrană. Mama lor, Andreiana, zăcea în pat, bolnavă de pelagră. Câțiva oameni mai miloși au dat acestei copile să le pască vitele, iar seara, după ce ea primea puțină hrană pentru plata muncii ei, se întorcea spre casă și ducea hrană mamei și surorii sale. [/SIZE]
[SIZE=3]Verginica avea numai o rochiță și umbla atentă când alerga după vite, să nu se agațe prin spini și să-și rupă îmbrăcămintea. În zilele de lucru își îmbrăca rochița pe dos, iar seara, înainte de fiecare sărbătoare, și-o spăla și se îmbrăca a doua zi cu ea pe față ca să meargă la biserică. [/SIZE]
[SIZE=3]Păștea zi de zi vitele și plângea mereu. Copiii cei mai înstăriți din sat o luau mereu în bătaie de joc și o înjoseau ca pe o copilă săracă și prostuță, aruncând după ea cu pietre și luând-o în râs. Toată ziua ea aștepta cu sufletul plin de milă și de dor să se apropie seara și să meargă acasă cu cele căpătate de la stăpânii vitelor ca să ducă hrană mamei sale. În poienița în care ea mergea cu vitele era un măr pădureț, dar din fructele lui, fiind acre, nimeni nu lua să mănânce. Verginica mânca mere din pom, iar seara ducea și acasă, dar mama și sora ei nu le puteau mânca de acre ce erau. Ea se mira cu durere și nu înțelegea de ce pentru ea merele aveau gustul dulce. Era fericită că avea merele ca hrană, căci din hrana ce o căpăta de la oameni nu se îndura să mănânce, ca să aibă să ducă acasă. [/SIZE]
[SIZE=3]Toată ziua se ruga plângând și zicea: [/SIZE]
[SIZE=3]— Maica Domnului, care ești în cer, fă-o și pe mămica mea sănătoasă, că noi suntem mici și fără tată; nu lăsa să rămânem și fără mămica![/SIZE]
[SIZE=3]Într-una din zile, printre crenguțele copacilor, Verginica a văzut o lumină mare și albă, și pe Maica Domnului cu Pruncul Iisus în brațe, și și-a zis: „Uite, este Maica Domnului cu Domnul nostru Iisus Hristos în brațe, așa cum este în icoana noastră de acasă!“. [/SIZE]
[SIZE=3]Apoi ea a auzit: [/SIZE]
[SIZE=3]— Verginico, eu sunt Măicuța Domnului, și sunt și măicuța ta. Nu mai plânge, căci Fiul meu, Iisus Hristos, o va însănătoși pe mama ta ca să vă poată îngriji. [/SIZE]
[SIZE=3]Verginica plângea acum și mai tare de bucuria care-i cuprinsese nădejdea însănătoșirii mamei. Când a mers seara acasă, a povestit mamei sale, care și-a dat seama că Verginica a avut o vedenie cerească. A doua zi ea a plecat iarăși cu vitele la păscut, și spre seară a văzut din nou lumina cerească și o rază de la cer până la pământ, pe care s-a coborât până la o palmă de pământ un sfânt cu barbă, înconjurat de raze și cu o cruce strălucitoare în mâna dreaptă, și a strigat-o pe nume: [/SIZE]
[SIZE=3]— Verginico, Eu sunt Fiul Maicii lui Dumnezeu, și am venit s-o fac bine pe mama ta. Nu mai plânge. Eu voi veni de acum mereu în calea ta și nu te voi mai părăsi niciodată, dar iată, îți cer și Eu ceva pentru vindecarea mamei tale. Dă-Mi să am de la tine părul tău. [/SIZE]
[SIZE=3]Ea, știind că e păcat mare să-și taie părul, căci așa o învățase mama ei, I-a răspuns Domnului: [/SIZE]
[SIZE=3]— Doamne, mi-a spus mămica mea că e mare păcat la cer să-mi tai părul. Cere-mi altceva. Poate pot să-Ți dau.[/SIZE]
[SIZE=3]— Dă-Mi o mânuță, s-o am de la tine.[/SIZE]
[SIZE=3]— Doamne, dacă rămân numai cu o mânuță, nu mai pot singură să mă pieptăn, să mă îmbrac, să mă spăl, să lucrez. Cere-mi altceva. [/SIZE]
[SIZE=3]— Să-Mi dai atunci un picior, să-l am de la tine.[/SIZE]
[SIZE=3]— O, Doamne, mai cere-mi. Poate va fi altceva să-ți pot da, că nu pot alerga după vite numai cu un picior, nu mai pot să mă ajut, și fac altora durere să mă poarte. Mai cere-mi, nu pleca! Vreau s-o faci bine pe mămica mea.[/SIZE]
[SIZE=3]— O, ce să-ți mai cer? Iată, îți cer un ochi, să-Mi fie Mie spre slujire prin tine, să Mă uit cu ochiul Meu prin ochiul tău, că Eu vreau să-Mi fii Mie cort pe pământ.[/SIZE]
[SIZE=3]Verginica s-a mai alinat, că nu i s-a părut așa de greu cu un singur ochi, și, punând mâna pe ochiul stâng ca să vadă cum vede cu un ochi, s-a hotărât și, bucuroasă, s-a întors cu privirea să-I spună Domnului să-i ia un ochi pentru vindecarea mamei sale. Dar când ea s-a uitat spre locul unde apăruse lumina, Domnul Își luase drumul în sus, spre cer, iar ea a strigat cu amar:[/SIZE]
[SIZE=3]— Doamne, iată, Îți dau un ochi. Întoarce-Te să-l iei! [/SIZE]
[SIZE=3]Atunci Domnul a rostit din nori: [/SIZE]
[SIZE=3]— Fii cuminte, Verginico! Eu voi veni de acum mereu la tine. Când vei împlini paisprezece ani, atunci voi lua ochiul tău. Mergi acasă acum, căci mama ta s-a ridicat din pat. Eu voi fi mereu de acum cu tine. [/SIZE]
[SIZE=3]Verginica, de bucurie, n-a mai stat cu vitele, și s-a dus cu ele spre casele de unde le lua dimineața. Și, pe când ea mergea spre casă cu cele căpătate pentru hrană, a văzut-o pe mama ei pe drum venindu-i înainte și a strigat: [/SIZE]
[SIZE=3]— Mămico, te-ai făcut sănătoasă? [/SIZE]
[SIZE=3]— M-am făcut, că iată, un tânăr sfânt, cu o cruce luminoasă în mână, mi s-a arătat lângă pat și mi-a spus să mă ridic și să fiu vindecată pentru plânsul tău. M-a ridicat, și eu am venit înaintea ta. "[/SIZE]
[SIZE=3][/SIZE]
[SIZE=3]continuarea mai jos[/SIZE]
|