Hmmmm, n-ar trebui in cazurile acestea sa invatam de la calugari? Ei vorbesc de ceva de genul "intalnirea in Duh". Nu prea stiu sa explic ce este, dar calugarii stiu cum sa se desparta de cei dragi ai lor si totusi sa fie uniti cu ei. Am cunoscut un calugar catolic care o data mi-a zis ca a vizitat-o pe sora lui, care era calugarita intr-o manastire de clauzura. Calugaritele acelea nu ies niciodata din manastire si cand ii viziteaza cineva vorbesc dupa niste gratii. De aceea nu stiam daca el avea voie sa vorbeasca normal cu ea si l-am intrebat daca au vorbit printre gratii. Si mi-a zis ca nu, s-au si imbratisat, dar nu era nevoie
, adica nu ar fi fost o problema daca nu. N-am uitat niciodata asta.
De asemenea, daca cititi Confesiunile Sf. Augustin veti vedea ca la moartea mamei sale, Sf Monica, el este multumit ca ea s-a impacat cu ideea de a muri in alt pamant decat patria sa, ca a renuntat la aceasta dorinta.
Maica Siluana, raspunzand pe site scrisorii unui prieten ii spunea asa, ca si cum numai ei doi ar intelege, ca desi sunt departe, intalnirile lor in Duh sunt mai "adevarate" decat acelea fizice.
Din nou, sa ne gandim la Apostoli, imprastiati in toate colturile lumii, oare se simteau ei despartiti de frati?
Stiu ca e greu, dar sa nu uitam de Hristos care a venit sa schimbe ale noastre, a venit cu Vestea Buna si poate o parte din aceasta Veste Buna este si faptul ca nu trebuie sa disperam la despartirea fizica, la fel cum nu deznadajduim nici macar cand moare cineva. Daca ne este atat de dor de anumite persoane, cred ca ar trebui sa incercam sa aflam ce este aceasta "intalnire in Duh" Daca cineva stie mai multe despre asta, sa-mi spuna, pentru ca si pe mine pare ca ma asteapta sa merg undeva departe departe de toate neamurile mele. Ce sa mai zic de faptul ca am atatia oameni dragi imprastiati care pe unde...