[mariamargareta]

[COLOR=purple]118. Pucioşii speculează “teofaniile” lui Petrache Lupu [COLOR=black](partea I)[/COLOR][/COLOR]

[SIZE=4]În cartea [COLOR=red]Quo vadis, ecclesia?[/COLOR], autorul pucios semnat cu pseudonimul “[COLOR=red]părintele Nicodim[/COLOR]” speculează nişte eseuri din tinereţe ale lui Dumitru Stăniloae, încercând să demonstreze imposibilul: că ciobanul care a ameţit o ţară întreagă prin anii ’30-’40 ai secolului trecut a avut niscaiva solii de nădejde primite personal de la “moşul Dumnezeu”. Miza era uriaşă pentru pucioşi: urma să se demonstreze prin asta că Petrache Lupu a fost într-adevăr un emisar sfânt al lui Dumnezeu, o verigă din lanţul celor “7 trâmbiţe apocaliptice “ în care pucioşii îşi aşează la loc de cinste (într-o poziţie-cheie) pe mentorul lor : Verginica Tudorache-Stoica.[/SIZE]
[SIZE=4]Nicodim dela Pucioasa plasează încă de la început în eseul său, pe fruntea ciobanului-Lupu apoziţia petrăchească: “a doua trâmbiţă apocaliptică”. Ciobanul-Lupu a fost, zice Nicodim cu o convingere demagogică desăvârşită, exponent al “[COLOR=red]celor mai umili, cei mai batjocoriţi, cei mai neinstruiţi şi cei mai slabi creştini[/COLOR]”. De aceea a fost el ales. Şi a mai fost ales ca să-i zdruncine din temelii “[COLOR=red]pe cei mai îngâmfaţi, cei mai savanţi, cei mai tari, cei mai bogaţi, cei mai teologi[/COLOR]”, şi care cu toţii erau rătăciţi. Petrache Lupu şi-a lăsat oile sale şi a început să-şi strige noile “oi” în “staul”, adică să lase coarnele plugului şi să ia calea bisericii.[/SIZE]
[SIZE=4]Apoi, speculând cu abilitate interesul din tinereţe al lui Dumitru Stăniloae pentru insolvabila problemă a accesibilităţii şi inaccesibilităţii lui Dumnezeu, Nicodim Delapucioasa constată că “[COLOR=red]Dumitru Stăniloae o rezolvă cu claritate[/COLOR]”. Cum o rezolvă? Observând că au rezolvat-o alţii înaintea lui, încă din secolul al XIX-lea, printr-un aforism:[/SIZE]
[SIZE=4]“[COLOR=red]Cu fiinţa, Dumnezeu este inaccesibil, dar cu puterile şi cu lucrările Sale, El coboară până la noi[/COLOR]”. [/SIZE]
[SIZE=4]Deci, o noutate cât se poate de veche, dar care poate fi trasă la temă: Dumnezeu poate, vrea, şi chiar reuşeşte să coboare la noi (doar la unii dintre noi, ca de exemplu, la ciobanul-Lupu). Singura problemă care ne mai rămâne de rezolvat este aceea de a face distincţia când vorbeşte Dumnezeu, şi când vorbesc alţii în numele Lui. Iar asta se rezolvă de la caz la caz, ceea ce presupune un slalom de inconsecvenţe, sau mai pe româneşte şi pe turceşte: interesul poartă fesul.[/SIZE]

[SIZE=4]Abordând o poziţie înfocată de partizan al unor viziuni părelnice, ambiţionându-se în a demonstra că acestea NU sunt “[COLOR=blue]o emanaţie a conştiinţei ca şi senzaţia[/COLOR]” , ci sunt o autentică [COLOR=blue]teofanie[/COLOR], Dumitru Stăniloae nu reuşeşte să fie consecvent nici măcar în propriile judecăţi de valoare. Dar, despre ce este vorba?[/SIZE]
[SIZE=4]Vom începe a demonstra aceste inconsecvenţe cu o idee… consecventă de-a lui Dumitru Stăniloae, intitulată Românism şi Ortodoxie. Acesta este primul capitol al cărţii “Poziţia domnului Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie”, apărută mai întâi în Telegraful Român în anii 1940 şi 1942. Cu doar câţiva ani mai înainte apărea însă cartea “Ortodoxie şi Românism”, scrisă tot de Dumitru Stăniloae, care cuprinde între paginile 126-163 un eseu intitulat: [COLOR=blue]“Încercare despre teofanii – Interpretarea vedeniilor lui Petrache Lupu”[/COLOR]. Deşi se poate motiva ca scuză vârsta autorului ( pe atunci, Dumitru Stăniloae avea doar 33 de ani) este surprinzătoare uşurinţa cu care el s-a grăbit să dea credit unor “mărturisiri” ale “realităţii transsubiective” percepute de Petrache Lupu, care erau nişte poveşti cusute cu aţă albă! Mai mult, cel care se va scandaliza peste câţiva ani la auzul numelui elevat de [COLOR=fuchsia]Marele Anonim[/COLOR] pe care l-a preferat Blaga (din motive filosofice şi de stil) pentru a-l atribui lui Dumnezeu, nu s-a simţit ofensat cu nimic de faptul că Petrache Lupu Îl numea peiorativ [COLOR=blue]Moşul. [/COLOR]Stăniloae s-a lăsat dus de val şi a intrat (cu acelaşi gen de raţionamente “savante” cu care va încerca peste câţiva ani să-l demoleze pe Blaga) în corul lăudătorilor “proorocului de la Buturugi-Maglavit”, lăudători care, doar câţiva ani mai târziu, s-au umplut de ruşinea mistificării demascate în public.[/SIZE]
[SIZE=4]Dar ce teorii “savante” emitea Stăniloae în 1936, pentru a-l elogia pe marele “prooroc” şi păstor al oilor şi al neamului orthodox rromânesc, Petrache, zis şi Lupu (“păstor de oi”)?[/SIZE]
[SIZE=4]Cităm pe sărite din acest “eseu”:[/SIZE]
[SIZE=4][COLOR=blue]“În toiul discuţiilor iscate în jurul arătărilor ce declară Petrache Lupu că le-a avut, s-a auzit din partea multora afirmaţia că Dumnezeu nu Se poate arăta, deoarece în Evanghelie se spune că pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată (Ioan 1,18). Mi se pare, de aceea, foarte oportun să vădesc eroarea unei asemenea păreri, încercând să schiţez şi o explicaţie teologică a modului în care Se arată Dumnezeu oamenilor.” (“Încercare despre teofanii – Interpretarea vedeniilor lui Petrache Lupu”,[/COLOR]pag. 126)[/SIZE]
[SIZE=4]Şi îndată se apucă Stăniloae şi demonstrează meticulos, apelând la mistica ortodoxă a lui Bulgakov, a lui Berdiaiev şi a lui Vâşeslavţev, despre “[COLOR=blue]eroarea[/COLOR]” celor care cred orbeşte în versetul de la [COLOR=#993300]Ioan 1,18[/COLOR] , despre caracterul antinomic al lui Dumnezeu, respectiv faptul că accesibilitatea Lui şi inaccesibilitatea Lui pot coexista foarte bine amândouă. Adică, Dumnezeu nu Se poate vedea, dar se văd lucrările Lui. Atunci, de ce i-a mai zis Petrache lui Dumnezeu “Moşul”, dacă a văzut doar lucrările Lui? De unde ştia că e moş, dacă nu L-a văzut la chip?[/SIZE]
[SIZE=4]Dar nici lucrările lui Dumnezeu nu sunt la îndemâna oricui, iar accesul la cunoaşterea lor se face într-o măsură limitată. De unde trebuie să deducem că în ochii lui Stăniloae, Petrache Lupu era musai un om deosebit, un “ales”al lui Dumnezeu:[/SIZE]
[SIZE=4][COLOR=blue]“ Lucrările lui Dumnezeu ni se împărtăşesc şi le putem lua într-o măsură oarecare (după om) la cunoştinţă în două forme: întâi avem rezultatele lor, toate cele create, şi al doilea ele în însăşi acţiunea lor actuală şi prezentă” [/COLOR](op. cit. pag. 131, sublin.ns.)[/SIZE]
[SIZE=4]Dar puţini de tot sunt cei “aleşi”ai lui Dumnezeu:[/SIZE]
[SIZE=4][COLOR=blue]“Dar lucrările lui Dumnezeu sunt în fiecare moment active şi prezente. Nu toţi însă le pot simţi şi primi, sau se pot împărtăşi de ele” [/COLOR](op. cit. pag. 131 sublin.ns.)[/SIZE]
[SIZE=4]De aceea, numai Petrache L-a văzut şi L-a auzit pe Dumnezeu, iar ceilalţi ciobani care erau cu el n-au văzut şi n-au auzit nimic:[/SIZE]
[SIZE=4][COLOR=blue]“Şi, ca să vedem întrucât corespund condiţiilor teofaniilor vedeniile lui Petrache Lupu, ele n-au fost văzute de ciobanii de lângă el sau de preot, deşi îl auzeau vorbind cu cineva. Toţi aceştia au privit cu ochii deschişi, dar şi lumea din jurul lor avea ochii deschişi şi totuşi nu vedea.”[/COLOR] (op. cit. pag. 135)[/SIZE]
[SIZE=4]Să observăm că este exclusă a priori alternativa (teoretică) a unei înşelăciuni omeneşti sau a unei înscenări diavoleşti. Se pleacă de la început cu convingerea nestrămutată că Dumnezeu era acolo, în faţa oamenilor, dar numai unul dintre cei prezenţi avea privilegiul să-L vadă şi să-L audă: Petrache.[/SIZE]

[SIZE=4]Asta i-a plăcut şi Nicodimului Pucios, care constată cu satisfacţie (cităm din [COLOR=red]Quo vadis…[/COLOR])”:[/SIZE]
[SIZE=4][COLOR=red]“Iar de sinceritatea lui Petrache Lupu, Pr. Dumitru Stăniloae nici măcar nu se îndoieşte: “[/COLOR][COLOR=blue]De sinceritatea lui Petrache Lupu nu ne putem îndoi. În orice caz, ar trebui să-i atribuim o prea mare isteţime ca să credem că intenţionat şi-a modificat în expunere acest amănunt[/COLOR][COLOR=red]” (Pr. D. Stăniloae, op. cit. pag. 144)[/COLOR][/SIZE]
[SIZE=4]Dacă ar fi sincer, Nicodimul Pucios ar fi remarcat că Ciobanul Lupu nu a dovedit deloc stabilitate şi sinceritate propriilor sale convingeri şi acţiuni. Modificarea sa de atitudine ajunge la cote grave de infatuare, pe care chiar Nicodimul Pucios le constatase cu tristeţe, doar cu o pagină mai înainte (cităm):[/SIZE]
[COLOR=red][SIZE=4]“… Petrache Lupu a slăbit treptat în putere duhovnicească, fiindcă fusese peste tot prea adulat şi admirat ca un sfânt, până ce, om simplu fiind, a început şi el să creadă şi să se mândrească cu ce-i spuneau oamenii”.[/SIZE][/COLOR]
[SIZE=4]Aşadar, Lupu a fost el ce-a fost poleit cu numele de sfânt, până ce a început şi el să creadă că este, şi atunci a căzut în păcatul mândriei. Dar nu el, ci oamenii au fost de vină, pentru că l-au adulat cu titlul de sfânt (în care el nu credea la început) până ce l-au dezbrăcat de sfinţenia cu care tot ei îl îmbrăcaseră. Totuşi, pucioşii mai cred şi astăzi că Petrache a rămas sfânt, săracul, că doar n-a făcut rău la nimeni.[/SIZE]