[mariamargareta]

118. Pucioşii speculează “teofaniile” lui Petrache Lupu (partea a II-a)

[SIZE=4]Ulterior, Stăniloae revine şi se face o teorie dezvoltată a formelor în care imaginaţia sau halucinaţiile pot juca feste oamenilor. Imaginaţia este prezentată ca fiind dependentă de un lanţ de imagini şi de idei, dar fără a avea neapărat un caracter reproductiv:[/SIZE]
[SIZE=4][COLOR=blue]“Imaginaţia nu are numai un caracter reproductiv, readucând în conştiinţă şi aplicând la noile idei imaginile percepute în trecut, ci este prin excelenţă o funcţie de sinteză, o funcţie creatoare de imagini noi”[/COLOR] (op. cit. pag. 140)[/SIZE]
[SIZE=4]Surprinzător, deşi se face o teorie pe câteva pagini asupra imaginaţiei, nu se elaborează nici o concluzie din care să rezulte că ea n-ar putea crea false chipuri şi împrejurări fantastice. Dimpotrivă: [/SIZE]
[SIZE=4][COLOR=blue]“ La urma urmelor nu e numaidecât necesar un material de percepţii venit din exterior pentru ca să se poată contura cugetarea noastră, pentru a individualiza totuşi în oarecare imagini (în sensul cât de impropriu al cuvântului) ideile, simţirile lăuntrice.”[/COLOR] (op. cit. pag. 142)[/SIZE]
[SIZE=4]Spre deosebire de imaginaţie, la halucinaţii subiectul nu trebuie să mai facă anumite sforţări:[/SIZE]
[SIZE=4][COLOR=blue]“Alta e situaţia la produsele halucinatorii. Aici conştiinţa personală nu se mai păstrează în toată integritatea ei. Ea intră într-o destrămare, care poate fi de diferite grade. S-ar putea stabili patru categorii de produse halucinatorii, după gradul de destrămare al conştiinţei personale: iluzie, coşmar, delir, alienare.”[/COLOR] (op. cit. pag. 142)[/SIZE]
[SIZE=4]Deşi pentru cazul precedent (imaginaţia) autorul n-a găsit nici un argument pentru a o exclude ca variantă posibilă, el dezvoltă pe mai multe pagini o demonstraţie amănunţită cum că Petrache Lupu n-ar fi putut în nici un caz să se încadreze în vreuna din situaţiile enumerate: [COLOR=blue]iluzie, coşmar, delir [/COLOR]sau[COLOR=blue] alienare[/COLOR]. Ca şi când ar fi fost vreo acuză de acest gen, formulată în dreptul lui. Drept este că un medic s-a pronunţat deschis că vedeniile lui Petrache Lupu sunt un caz tipic de tulburări psihice, dar această luare de poziţie a fost ridiculizată pe loc de către Dumitru Stăniloae, deşi el nu avea nici o pregătire medicală în a se pronunţa:[/SIZE]
[SIZE=4][COLOR=blue]“ Dl. Dr. I. Stănescu, psihiatru legist din Paris, care a făcut eroice şi repetate eforturi prin ziarul Zorile să explice vedeniile lui Petrache Lupu cu elemente de psihopatologie, a crezut că-l poate înghesui pe Petrache Lupu şi-n această rubrică. Domnia sa, reţinând mărturisirea lui Petrache Lupu că nu s-a dus în primele două rânduri să spună la lume porunca arătării, a luat acest fapt drept argument că Petrache Lupu nu credea serios că imaginii aceleia i-ar corespunde ceva real. Şi astfel Domnia sa a identificat cazul lui Petrache Lupu cu acela al unei femei, descrisă de Briere de Boismont. Această femeie vedea că un hoţ îi intra în cameră şi se ascundea sub pat: pacienta devenea anxioasă şi oarecum agitată, cunoştea însă falsitatea percepţiilor şi făcea eforturi ca să-şi risipească temerile, pe care viziunea le năştea în sufletul ei (Zorile din 11 octombrie 1935). Dl.dr.I. Stănescu a neglijat însă un amănunt care deosebeşte total cele două cazuri: Petrache Lupu mărturiseşte că nu s-a dus în primele două rânduri să spună lumii cea văzut şi auzit, nu pentru că îşi dădea seama de falsitatea imaginii, ci pentru că îi era teamă de oameni că-l vor lua în râs. ( “Nu m-am dus la lume ca să nu râdă lumea de mine… la urmă, Moşule, degeaba mă trimiţi, că nu crede lumea, va râde lumea de mine”).[/COLOR] (op. cit. pag. 143-144)[/SIZE]

[SIZE=4]Dar şi Stăniloae a neglijat un mic amănunt, care însă transformă deosebirea în asemănare: În ambele situaţii, experienţele personale cu viziuni au creat în sufletele celor doi protagonişti (Petrache şi femeia psihopată) angoase care i-au stânjenit în mod radical în acţiunile lor ulterioare. Cât priveşte veridicitatea sau falsitatea imaginii văzute de Petrache Lupu, dacă el era aşa de credincios cum se spunea, ar fi fost şi foarte ascultător, cu o condiţie: să fie sigur că nu i s-a părut că-L vede pe Însuşi Moşul Dumnezeu.[/SIZE]
[SIZE=4]Mai departe, Stăniloae se simte tentat să forţeze nota şi să promoveze un concept pseudo-medical, preluat de la medicii vremii, prin care “inconştientul dinamic” captează imagini şi idei de la divinitate:[/SIZE]
[SIZE=4][COLOR=blue]“Dl.dr. Marinescu declară: “Fenomenul Bernadettei, ca şi al lui Petrache Lupu se explică prin activitatea inconştientului dinamic, creator. Sufletul lor avea intuiţia divinităţii, căci prin simpatie şi credinţă vedea pe Sfânta Fecioară şi pe Dumnezeu în care inima lor credea, fiindcă îi iubea. Intuiţia religioasă provine din inconştientul dinamic şi din intuiţie… Trebuie să spun că e o greşeală dacă credem că religia ar fi rezultatul unei fantezii morbide, sau ar avea o origine ireală”. Iar dl.dr. Popescu-Sibiu spune: “Întrucât nu se cunosc încă toate cutele sufletului omenesc – această intensitate interioară – consideraţiile ştiinţifice nu pot epuiza total fenomenul Maglavitului; se pot face doar apropieri ştiinţifice, dar nu explicaţii efective. Încât nu credem că s-ar putea impune exclusiv valoarea punctului de vedere ştiinţific; trebuie să se ţină seamă şi de realitatea şi de forţa unei alte valori: credinţa ce-şi are şi ea o lumină a ei.” [/COLOR](op. cit. pag. 151)[/SIZE]
[SIZE=4]Dumitru Stăniloae, neavând cultură medicală, nu sesizează plasa în care a căzut: inconştientul dinamic este el însuşi un concept care descrie o anumită formă de alienare mintală. Bernadette de la Lourdes şi Petrache Lupu credeau cu putere în anumite persoane sfinte (Maica Domnului, Dumnezeu Moşul) şi le iubeau cu atâta patos (simpatie) încât la un moment dat ele se materializau în propriul lor inconştient dinamic. Dimpotrivă, învăţătura creştină pune accent pe conştiinţa trează, activă, selectivă şi responsabilă, ultimul stâlp şi paznic credincios al separării realului de imaginar, a binelui de rău şi apoi a păstrării numai a realului şi a binelui.[/SIZE]
[SIZE=4]În final, Stăniloae crede cu tărie ceea ce spune, pe motivul destăinuit că nu vede nici un motiv potrivnic pentru ca să nu creadă (deci, nu pentru că motivul n-ar exista, ci pentru că nu este vizibil):[/SIZE]
[SIZE=4][COLOR=blue]“Dar chiar dacă ştiinţa n-a fixat încă într-un mod definitiv criteriile de care vorbim – dată fiind încă marea obscuritate a acestui teren – totuşi la anumite cazuri în parte se pot vedea destul de clar indiciile nesubiectivităţii imaginii. Iar imaginea ce a avut-o Petrache Lupu este, cum am văzut mai înainte, una din acestea. Şi întrucât toate imaginile din categoria aceasta se prezintă ca ştiri cât mai adecvate despre o realitate efectivă, n-avem nici un motiv să nu credem că şi imaginea avută de Petrache Lupu e o ştire cât mai adecvată despre realitatea a cărei expresie se prezintă: Dumnezeu”[/COLOR] (op. cit. pag. 157, sublin. ns.)[/SIZE]