[mariamargareta]

118. Pucioşii speculează “teofaniile” lui Petrache Lupu (partea a III-a)

[SIZE=4]Paradoxal, Stăniloae ajunge să se complacă în preluarea unor descrieri ridicole ale personajului eteric numit de Petrache “Moşul-Dumnezeu”, pentru ca apoi să le şi interpreteze în forme şi culori andropoide după propria lui fantezie:[/SIZE]
[SIZE=4][COLOR=blue]“ Moşul văzut de Petrache Lupu are privire aspră, deoarece Dumnezeu a vrut să-şi manifeste nemulţumirea Sa cu viaţa actuală a oamenilor, anticipând în această severitate asprimea cu care va întâmpina pe cei răi la Judecata din urmă. Părul alb, luminos, în care a apărut acoperit până jos, şi care a format pentru atâţia un pretext de ironii, este hlamida maiestuoasă de împărat ( maiestuosul nu apare în haină scurtă, care arată o fire zglobie, sau uşuratică), pe care Petrache Lupu a exprimat-o cum a putut. Ce ar zice cei ce se scandalizează de imaginea atât de plină de sens cu care S-a arătat Dumnezeu lui Petrache Lupu, dacă ar cunoaşte imaginile cu mult mai stranii sub care s-a arătat Dumnezeu adeseori în Sfânta Scriptură?[/COLOR] (op. cit. pag. 161)[/SIZE]

[SIZE=4]Care să fie acele imagini[COLOR=blue] “cu mult mai stranii sub care s-a arătat Dumnezeu adeseori în Sfânta Scriptură?” [/COLOR]Aici, Stăniloae nu se mai oboseşte să dea măcar un singur exemplu, ci ne lasă ca să-l credem pe cuvânt.[/SIZE]
[SIZE=4]Concluziile finale sunt însă cele mai edificatoare. Ele sunt o adevărată beţie de cuvinte, care cochetează îndeaproape cu statutul de erezii:[/SIZE]
[COLOR=blue][SIZE=4]“ Oarecum în jurul unei persoane pluteşte reţeaua forţelor sale spirituale. Marele plus de putere spirituală, care e puterea dumnezeiască, a stăbătut cu siguranţă prin trupul lui Petrache Lupu în exterior, umplând locul din jurul lui. Spiritul nostru este imaterial, dar puterile lui, lucrările lui izbucnesc la suprafaţă în şi asupra celor materiale. La fel şi Spiritul dumnezeiesc. Întrucât puterea dumnezeiască a străbătut în magazinul şi laboratorul de imagini din fiinţa lui Petrache Lupu, a sintetizat acolo o imagine. Dar puterea aceasta, care-Şi dovedea mai convingător şi mai clar prezenţa în imagine, a umplut toată fiinţa şi toată împrejurimea lui Petrache Lupu. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu e pretutindeni de faţă, dar în cazul Maglavitului avem de-a face cu o revelaţie dumnezeiască, iar revelaţia este o păşire a lui Dumnezeu din planul insesizabil în cel sesizabil şi acestea nu sunt deosebiri spaţiale, ci de cunoaştere, de percepere. Imaginea însăşi sub care S-a arătat Dumnezeu nu am putea-o plasa într-un punct fix, căci nu putem face acest lucru nici cu imaginile noastre. Dar cu siguranţă că ea a fost şi de-a lungul nervilor perceptivi, până la punctul lor exterior, reprezentând până acolo puterea dumnezeiască. Puterea divină putea lucra astfel asupra lui Petrache Lupu nu numai din interior, ci şi din exterior. În orice caz e absurd să izolezi spiritul de materie, închizându-l într-o celulă dinăuntru, cum face protestantismul cu sectele lui.[/SIZE][/COLOR]
[COLOR=blue][SIZE=4]Precum se vede, nu există nici un motiv serios care să ne împiedice de-a crede că Petrache Lupu a văzut pe Dumnezeu. Dimpotrivă, vedenia lui întruneşte toate criteriile teofaniei.[/SIZE][/COLOR]
[SIZE=4][COLOR=blue]Ianuarie, [/COLOR][COLOR=blue]1936 ” [/COLOR](op. cit. pag. 163-164, sublin. ns.)[/SIZE]

[SIZE=4]Dacă dumnezeirea a umplut până la refuz fiinţa lui Petrache Lupu, preparând o infuzie de lumină în “[COLOR=blue]magazinul şi laboratorul lui de imagini[/COLOR]”, cum de a mai fost posibilă căderea lui în mândrie? [/SIZE]
[SIZE=4]Dacă ar fi aşa cum pretinde aici Dumitru Stăniloae, că Petrache Lupu L-a văzut pe Dumnezeu, atunci Biserica Ortodoxă Română este în mare culpă. Ea, care nu s-a învrednicit să-L vadă pe Dumnezeu, ci doar a auzit de El din cărţi şi prin viu grai, de la strămoşi, nu s-a preocupat până acum să-l canonizeze pe Lupu ca sfânt (“Sfântul Petrache de la Maglavit”), nu i-a adunat revelaţiile dumnezeieşti, mesajele şi scrierile ca să la ataşeze apoi la canonul Sfintei Tradiţii, şi nu a proclamat Maglavitul loc sfânt, în care să se reia pelerinajele organizate, care ar putea aduce multor creştini alinare şi vindecări miraculoase, ca altădată, pe vremuri. Prea multă nepăsare, şi asta-i grav.[/SIZE]

[SIZE=4]Doar Nicodimul Pucios îşi încheie eseul cu o nedisimulată satisfacţie pentru gloriosul trecut, şi totodată cu o palidă speranţă pentru insondabilul viitor:[/SIZE]
[COLOR=red][SIZE=4]“Maglavitul a rămas pentru totdeauna o amintire: un reper profetic, o luminiţă de speranţă în istoria renaşterii bisericii româneşti”.[/SIZE][/COLOR]

[COLOR=purple]……………………..[/COLOR]
[COLOR=purple]Anca Estera[/COLOR]
[COLOR=purple]12 iunie 2009[/COLOR]
[COLOR=purple]……………………..[/COLOR]