Citat:
În prealabil postat de bogdan268
Sunt conștient de faptul că (unele din) întrebările mele pot aduce o umbră de ofensă, pentru că se leagă de chestiuni pe care ritualul credinței nu le consideră atât de importante și le ignoră din peisajul reflecției curente, care se concentrează pe celelalte aspecte vitale și esențiale, dar trebuie să fac precizarea că nu vin din conștiința unui ateu; dacă prin ateu se înțelege un individ care nu crede în Dumnezeu, și vă rog a/mi ierta lipsa de “smerenie”, de care am fost acuzat anterior.
A șasea întrebare:
Este adevărat faptul că Iisus i/a îndemnat pe discipoli să/și abandoneze familiile și să/L urmeze, iar aceștia și/au abandonat într/o clipă familiile și L/au urmat ?
|
Nu cred ca are mare importanta daca ceea ce scrii tu vine din mintea unui ateu sau numai a unuia care neaga Dumnezeul iudeo-crestin, cel putin nu pentru mine. Afirmatiile tale, “celelalte aspecte vitale și esențiale”, sint cam hazardate, evident, o spun din punctul de vedere al unui crestin, chiar daca tie ti se par pertinente, pentru ca nu impartasim aceeasi conceptie despre lume, conditia umana, aici, in particular. Pentru un crestin nu exista “celelalte aspecte vitale si esentiale”. Singurul lucru vital il reprezinta mintuirea. Si acuma pot sa-ti raspund si la a sasea intrebare: Foarte adevarat! Daca exista credinta, cel chemat gaseste forta sa rupa legaturile pamintesti cind Creatorul i-o cere, iar durerea despartirii o atenueaza siguranta ca Dumnezeu va purta de grija celor ramasi si imensa fericirea de a sluji Domnului in mod ales, chiar si atunci cind aceasta inseamna persecutie si moarte. De partea familiei crestine exista aceeasi intelegere. Apostolii sint exemplul cel mai direct, insa si martirii de mai tirziu ai Bisericii, precum si simplii parinti si maicute care au luat drumul manastirilor de-a lungul veacurilor marturisesc aceeasi mare dragoste pentru Cristos.
Raspunsul meu vine numai in completare, si nici nu sint prea convins ca nu intervin gratuit, la cele spuse de
anna21.