Eu am plecat din tara si din cauza de oameni, de anumite dezamgiri.
Ziceam ca am sa ma apropii mai bine de straini si daca ei ma ranesc, macar nu sufar, ca nu sunt ai mei. Si asa este.
Totusi in izolarea si suferinta celor din diaspora am crezut ca este mai multa dorinta de intrajutorare si socializare, asa in felul nostru.
Daca pe straini nu stim sa-i abordam, macr pe ai nostri.
Am si prieteni localnici, dar zic eu ca sunt lucruri diferite.
Am auzit opinii de felul: ce-ti trebuie romani si in afara? dar si de felul: unii de ai tai te ajuta, tin cu tine, ai o comunicare, o usa deschisa.
Depinde si de la caz la caz. Sunt dintre cei care s-au aranjat deja bine, au situatie buna, prieteni, colegi de serviciu, bani, socializare in alt mod. Acestia nu mai au nevoie de comunitate romaneasca. Uita/fug si de limba, de oameni, de tot ce este legat de tara.
Sunt si dintre cei care (inca) n-au reusit, sau au greutati de toate felurile, care se simt singuri, nu s-au integrat din anumite puncte de vedere, nu au posibilitati materiale si care tind spre comunitate, spre biserica romaneasca, pentru ca sunt tristi si singuri. Nu uita limba, mai incearca sa socializeze.
Incerc sa ii incurajez putin si sa-i adun intr-un grup si in afara bisericii, in care sa isi mai redescopere zambetul si bucuria.
Este insa f.greu pentru ca...nu stiu de ce? Nu se misca, le e teama?
Exista doua aspecte care am observat ca-i sperie: 1. banii (da cum facem daca n-avem bani), 2. da, in afara bisericii? si daca parintele nu e cu noi (pai daca el inca are temerile lui si daca nu este "tatal" nostru pe pamant care "sa ne dea voie" (doamne, ca doar nu vroiam sa fac ceva impotriva lui Dumnezeu).
E tot mai multa teama, reticenta, nesiguranta.
|