[Florin-Ionut]

În prealabil postat de andreicozia

(continuind o discutie initiata de Iore...)
Oare care era menirea lui Adam si a Evei in Paradis?
De ce a creat Dumnezeu Omul? nu-i erau de ajuns vietatile fara minte si CURIOZITATE
Oare Dumnezeu anticipa deja ca cei doi isi vor da in petec?

Nu a avut deja o "experienta" negativa a ingerilor cazuti? de ce a creat alte fiinte capabile de cadere?

Oare nu se astepta de la ei sa se degradeze si sa-si piarda puritatea necesara existentei alaturi de El fiind fiinte curioase(mai ales femeia)?

Intentia Lui Dumnezeu a fost ca oamenii sa se foloseasca de intreg Universul, de Rai, ca sa se desavarseasca (suie-te la Mine prin gustand din toate fapturile, din toti pomii gradinii); aceasta desavarsire putea sa aiba loc fara caderea in pacat, adica fara ca omul sa puna mai intai in topul preferintelor faptura, ci tinzand mereu spre asemanarea cu Creatorul sau folosindu-se doar de Creatie spre acest scop.

La fel si ingerii buni care nu au cazut evolueaza mereu spre asemanarea cu Dumnezeu facand ascultare de Hristos, facand mereu binele pe care-l doreste Hristos. Ei nu stagneaza intr-o stare mantuita de rau, ci sporesc mereu in bine; similar, si oamenii care se mantuiesc vor evolua la nesfarsit din slava in slava in scopul infinitei asemanari cu Fiul Lui Dumnezeu.

O creatura fara libertate, fara ratiune si fara sentimente este un nonsens. Dumnezeu nu vrea o lume de robotei care sa execute automat programe, ci vrea ca lumea sa raspunda de bunavoie la iubirea Lui prin iubire, care sa aleaga binele si sa refuze raul. Asta suntem noi, asta sunt si ingerii: ratiuni libere, capabile de sentimente, create si eterne, facute deci dupa modelul divin si care avem ca scop asemanarea in har cu Cel care ne-a creat.

Parintele Galeriu ne precizeaza:

[COLOR=black]Cum se poate observa, tradiţia răsăriteană, printr-o [/COLOR][COLOR=black]viziune cuprinzătoare în care creaţia e înrădăcinată de [/COLOR][COLOR=black]mai înainte de veacuri în «Taina lui Hristos», nu exclude [/COLOR][COLOR=black]ci preîntîmpină accidentul păcatului încît iconomia crea[/COLOR][COLOR=black]ţiei poate deveni o iconomie a mîntuirii. Dar aici, con[/COLOR][COLOR=black]ştiinţei creştine i se opune o subtilă întrebare. Anume, [/COLOR][COLOR=black]dacă Adam n-ar fi păcătuit am mai fi primt noi darul[/COLOR] [COLOR=black]suprem al întrupării? Problemă ivită încă din primele veacuri ale Bisericii, la care Fericitul Augustin răspundea grav: «si homo non periisset, filius hominis non venis-set», care a suscitat multe controverse, mai ales în Apus între tomişti şi franciscani, şi care a rămas deschisă pînă astăzi, în ce ne priveşte, noi considerăm că un cuvînt al Sfîntului Chirii al Alexandriei, pe care îl redăm, mai departe, aruncă o lumină în pătrunderea misterului: «După cum un arhitect înţelept», spune Sfîntul Chirii, «cînd începe construirea unei case, gîndind cum se cuvine, că în trecerea vremii ea poate suferi vreo stricăciune, fapt ce se întîmplă cu orice casă zidită, el pune o temelie de nedistrus, care este în planul lui, ca şi o rădăcină neschimbabilă a operei sale, pentru ca în caz că ar suferi ceva, principiul avîndu-1 sănătos, să se poată din nou construi pe ea. Tot aşa, Ziditorul tuturor a pus de mai înainte pe Hristos ca temelie a mîntuirii noastre, înainte chiar de întemeierea lumii. Aşa fel încît, atunci cînd din cauza transgresiunii noastre, s-ar întîmplă să cădem, noi să putem fi rezidiţi pe El. Deci, cît priveşte voinţa şi planul Tatălui, Hristos este pus drept temelie, încă înaintea veacurilor. Faptul propriu-zis însă, după[/COLOR] [COLOR=black] cuviinţă, s-a săvîrşit în timp pentru că aşa cerea nevoia [/COLOR][COLOR=black]lucrului. Aşa am fost reînnoiţi în Hristos, prin venirea [/COLOR][COLOR=black]Sa în timp, noi care îl aveam de mai înainte temelie a [/COLOR][COLOR=black]mîntuirii».[/COLOR] [COLOR=black]Se deduce lesne că Sfintul Chiril are în vedere o [/COLOR][COLOR=black]previziune proniatoare a înţelepciunii lui Dumnezeu în [/COLOR][COLOR=black]«planul cel veşnic» în realizarea creaţiei, previziune care, [/COLOR][COLOR=black]ţinînd seama de temporalitatea făpturii noastre include [/COLOR][COLOR=black]şi posibilitatea ruinei, a schimbabilităţii în păcat. Astfel [/COLOR][COLOR=black]cele două iconomii, a creaţiei şi a Răscumpărării, se în[/COLOR][COLOR=black]trepătrund ca o unică lucrare a Proniei, «întruparea e [/COLOR][COLOR=black]răscumpărare» (Prof. N. Chiţescu) e calea deschisă spre jertfă şi spre înviere, întreaga iconomie a mîntuirii, din [/COLOR][COLOR=black]ceasul căderii e o modelare a existenţei creaţiei prin tipuri şi semne, ca: Isaac, Iosif, Mielul pascal, şarpele de aramă etc., în vederea «Tainei lui Hristos».[/COLOR]