[cris]

În prealabil postat de sophia

Anca uita-te la discutiile pornite azi despre Iisus, om, pacate si ai sa vezi ce nelamuriri am.
Nu mai stiu nici de ce ma aflu pe lume, ce plan are Dumnezeu cu mine, nici ce am de facut si nici ce este pacat si ce nu.
Adica eu poate mai stiu ceva, dar altii le vad altfel si ajungem aici la o zapaceala de nu mai stie/intelege nimeni nimic.
Asta pentru ca fiecare intelege altfel lucrurile dar isi inchipuie ca el le stie pe toate.
Este derutant.

În general, deruta vine daca, in diverse etape, incerci sa pui de acord lumea cu Dumnezeu, avand ca scop adaptarea lui Dumnezeu la nevoile lumii, si nu ca lumea sa se apropie de voia lui Dumnezeu. De fapt Dumnezeu a facut aceşti paşi, numiţi Iconomia si pogorământul lui Dumnezeu şi al sfinţilor Săi. Dar ceea ce a făcut se poate exprima doar ca paradoxuri sau antinomii, în limbajul şi potrivit sensurilor cuvintelor cu care este lumea obisnuită.

Primul paradox este legat de veşnicie. Omul care pune de acord sensul acestui cuvânt cu lumea şi nevoile ei , înţelege prin veşnicie că va exista la infinit, fără sfârşit, cu lume cu tot, eventual înoită, dar fără a schimba ceva esenţial, şi cu Iisus Hristos revenit şi El tot în această aceeaşi lume.

Descriind schimbarea paradoxală de sens a cuvântului, ni se spune despre Hristos că este acelaşi ieri , azi şi în veci. Această exprimare schimbă radical perspectiva asupra timpului , ca fiind liniar, de la trecut , prin prezent spre viitor. Ni se sugerează că trecutul , prezentul şi viitorul se vor contopi în Împărăţia cerurilor, şi ca o consecinţă , pentru a intra lumea în Împărăţie va trebui să iasă din timp şi spaţiu, nu prin distrugerea lor , ci prin contopirea, sau cum mai este numită, prin transfigurare.

De aceea , când omul ia parte la Liturghie cum se cuvine, ştiind ce se petrece cu el şi, ca Taină, cu toată Biserica, el intră în timpul liturgic, ieşind parţial din cel istoric, liniar. Timpul liturgic are mai multe coordonate, între care cea mai cunoscută este cea a ciclului anual, adică anul bisericesc, având în centru Paştele , când se consideră încheiat un cerc al timpului liturgic, şi următorul va fi repetarea identică, înţelegând prin aceasta aceeaşi Liturghie, aceleaşi Sărbători, pericope evanghelice.

Fiecare acumulează cât poate, după credinţa lui, spre a împlini o altă coordonată a timpului liturgic, cea de înălţare, referitoare la urcuşul duhovnicesc, spre virtuţi şi cunoaşterea mai adâncă a Tainelor. Şi abia prin această componentă înţelege o parte a paradoxului veşniciei, a antinomiei legate de porunca de a te lepăda de lume şi chiar de tine însuţi , spre a putea urma lui Hristos, adică a urma nu numai în Împărăţie, ci şi în slavă, pentru că Dumnezeu ne vrea, şi pe noi toţi, FII întregi, nu lipsiţi de moştenire.