[antiecumenism]

Dragostea deplina inseamna o victorie totala a omului asupra lui insusi,nu in sensul ca s-ar dispretui pe sine in urma unei descurajari,ci in sensul ca afirma pozitiv viata,dar considera ca adevarata viata sta in grija exclusiva de altii si in uitarea de sine.Cel ce are dragostea adevarata in sine experiaza o infinitate a puterii de a se darui,pe care evident ca nu o poate avea de la sine.
Dragostea dumnezeiasca are o fermitate pe care nici o vicisitudine nu o poate clatina,ceea ce este strain dragostei naturale.Cel ce are aceasta dragoste simte in sine un izvor pururea tasnitor de lumina si de bucurie.Aceste virtuti nu le poate avea dragostea naturala,care cade atat de repede si pe care o slabeste orice rau pe care il sufera.
Iubirea dumnezeiasca ce se coboara in om presupune o victorie asupra egoismului manifestat prin patimi si,fiind o iesire pozitiva a omului din sine,este in acelasi timp iubire de Dumnezeu si iubire de semeni.Desigur,puterea iubirii fiind de la Dumnezeu si obtinandu-se prin atintirea sufletului spre Dumnezeu prin rugaciune,este just sa se spuna ca iubirea de Dumnezeu este izvorul iubirii de oameni,nu invers.Nu de la iubirea de oameni se ajunge la iubirea de Dumnezeu,ci de la iubirea de Dumnezeu se ajunge la iubirea de oameni,ultima fiind o prelungire a celei dintai.Cand incepe cineva sa simta cu imbelsugare dragostea lui Dumnezeu ,incepe sa iubeasca si pe aproapele intru simtirea duhului.Aceasta nu inseamna ca uneori iubirea de oameni poate lipsi.Iubirea de oameni este fructul necesar al iubirii de Dumnezeu.
Cel ce iubeste pe Dumnezeu nu poate sa nu iubeasca si pe tot omul ca pe sine insusi,zice Sfantul Maxim Marturisitorul,desi nu are placere de patimile ce le necuratite inca ale aproapelui.Sfintii ajung la desavarsire si la asemanarea cu Dumnezeu atunci cand izvoraste iubirea lor fata de toti oamenii.Iubirea de Dumnezeu nu admite nici cea mai mica umbra in iubirea fata de semeni.Cel ce mai vede in inima sa o umbra in iubirea fata de vreun om oarecare pentru cine stie ce greseala,este cu totul strain de iubirea de Dumnezeu.Caci iubirea de Dumnezeu nu sufera catusi de putin ura fata de vreun om.Precum Dumnezeu iubeste pe toti la fel,pe cel virtuos slavindu-l,iar de cel rau milostivindu-Se si cautand sa-l indrepte,tot asa,cel ce iubeste pe Dumnezeu iubeste pe toti la fel,pe cel virtuos pentru firea si pentru voia lui cea buna,iar pe cel rau pentru firea lui si din compatimirea ce o are fata de el ca fata de unul ce petrece in intuneric.
Puterea unei astfel de iubiri fata de semeni se explica prin faptul ca ea nu este decat iubirea lui Dumnezeu coborata in suflet si indreptata pe de o parte spre Dumnezeu,pe de alta spre oameni.Sfantul Isaac Sirul vede insa o opozitie intre iubirea lumii si iubirea de oameni.NU POT CASTIGA DRAGOSTEA DE OAMENI CEI CE IUBESC LUMEA. ť

Ť IUBIREA ESTE,DUPA CALITATEA EI,ASEMANARE CU DUMNEZEU PE CAT ESTE CU PUTINTA MURITORILOR ;DUPA LUCRAREA EI,ESTE O BETIE A SUFLETULUI ;DUPA EFECTUL EI,ESTE IZVOR AL CREDINTEI,ABIS AL INDELUNGII RABDARI ť (SFANTUL IOAN SCARARUL, ťSCARA ť)

Sfantul Isaac Sirul descrie astfel infinitatea iubirii ce coboara in inima de la Dumnezeu :Iubirea care are pe Dumnezeu de cauza este ca un izvor tasnitor ,care nu-si intrerupe niciodata curgerea.Caci Insusi El este izvorul iubirii,si materia care o alimenteaza nu se sfarseste niciodata�Niciodata nu-i lipseste celui ce s-a invrednicit de ea materia care-l poarta spre pomenirea lui Dumnezeu,incat si in somn sta de vorba cu Dumnezeu.De aceea ,inima celui ce o simte nu mai poate sa se desparta de ea,ci pe masura iubirii venite asupra lui se observa in el o schimbare neobisnuita.Iar semnele sensibile ale acestei schimbari sunt :fata omului devine aprinsa,plina de farmec,trupul lui se incalzeste,frica si rusinea se departeaza de la el si devine asa zicand extatic.Puterea care strange mintea fuge de la el,iesindu-si oarecum din sine.Moartea infricosata o socoteste bucurie,si niciodata contemplatia mintii nu mai sufera vreo intrerupere in intelegerea celor ceresti.De aceasta betie duhovniceasca au fost beti apostolii si martirii,cei dintai strabatand lumea intru osteneala si osandire,ceilalti varsandu-si sangele ca pe o apa din madularele taiate si suferind chinurile cele mai mari fara sa slabeasca cu sufletul.Iubirea dumnezeiasca este asadar o betie,intrucat copleseste cu entuziasmul ei judecata lumeasca a mintii si simtirea trupului.Ea muta in alt plan de realitate pe cel partas de ea.Vede o alta lume,a carei logica intuneca logica vietii obisnuite,primeste simtirea altor stari,copleseste simtirea durerilor si placerilor trupesti.De aceea,MARTIRII PAR NEBUNI LUMII ACESTEIA,DAR EI SUNT ADEVARATII INTELEPTI.
Sfantul Ioan Scararul declara ca iubirea dumnezeiasca ii face pe cei partasi de ea sa nu mai simta nici placerea de mancare,sau chiar sa nu o mai pofteasca des.Iubirea este asadar o forta care,alimentand sufletul,revarsa si in trup putere,incat acesta nu mai are nevoie de mancare regulata pentru a-si sustine forta vitala. Ť
MAREA TAINA A IUBIRII ESTE UNIREA PE CARE EA O REALIZEAZA INTRE CEI CE SE IUBESC,FARA DESFIINTAREA LOR CA SUBIECTE LIBERE.Legatura stabilita de iubire nu consta numai in faptul ca cei ce se iubesc cugeta cu placere unul la altul,asadar in orientarea intentiei fiecaruia spre celalalt,ci in faptul ca fiecare il primeste pe celalalt in sine.INTRE CEI CE SE IUBESC NU ESTE SEPARATIE.Pe de alta parte,ar fi simplist sa concepem iubirea numai ca o comunicare de energie de la unul la a ltul,precum ar fi cu totul gresit sa fie considerata ca o identificare de euri. ť

Ť Cel iubit nu-si trimite numai energia in fiinta celui iubitor,ci pe sine insusi intreg,fara sa inceteze de a ramane si in sine.E o proiectare a fiintei sale intregi prin energia sa in sufletul celui iubitor.Iar chipul celui iubit nu se impune silnic,ci e primit si pastrat cu bucurie,mai bine zis e absorbit de cel iubitor,incat nu stii care trimite cu chipul sau mai multa energie de la sine la celalalt :cel iubit sau cel ce iubeste.
Desigur,aceasta reciproca comunicare de energie are loc in alt fel intre doi oameni decat intre Dumnezeu si om.Aici in primul rand Dumnezeu Isi trimite energia in om.Iar iubirea dumnezeiasca coborand in om il face pe acesta sa absoarba proiectia chipului lui Dumnezeu in sine.Dar energia dumnezeiasca odata comunicata omului,aceasta se intoarce spre Dumnezeu si in aceasta intoarcere a ei ea imbraca forma afectiunii subiectului uman,trezita de energia dumnezeiasca.Caci nu numai Dumnezeu iubeste pe om ,ci si omul Il iubeste pe urma pe Dumnezeu,sau isi trimite si el spre Dumnezeu o energie proprie si afectiunea subiectului propriu. ť

Ť In iubire eu nu ma traiesc numai pe mine sau numai prin mine,ci si pe semen sau prin semen,fara ca el sa inceteze de a fi un subiect independent de mine.Aceasta inseamna ca nu-l am ca obiect al meu,ca parte a individualitatii mele,ci in legatura libera cu mine,nu ca al meu,ci ca al nostru.
Daca tu mi te daruiesti liber fara a inceta de a fi suveran,nesubordonat mie ca obiect,iar eu ma daruiesc tie la fel,inseamna ca nici eu,nici tu nu devenim proprietatea exclusiva a unuia,ci eu sunt al tau fara a inceta sa fiu si al meu,si tu esti al meu fara a-ti pierde libertatea,fara a inceta sa fii si al tau.Eu sunt al nostru si ti esti al nostru.Propriu-zis ,nici eu,nici tu nu suntem ai nostri in sens de obiecte comune ci tu si eu ne experiem ca o unitate de subiecte libere,atat de legate ,incat nu se pot desparti,ca o unitate traita de fiecare din cele doua subiecte,subiectul tau fiindu-mi tot asa de intim,de necesar ca si al meu,ba chiar constituind pentru mine,sau pentru subiectul meu,centrul de preocupare si izvorul de traire,asa cum subiectul meu constituie pentru tine un asemenea centru si izvor.Suntem doi intr-o unitate,fiecare privind la celalalt.Tu imi esti necesar mie,tii de existenta mea,fara a fi incorporat in eul meu,si eu,de existenta ta,fara a fi incorporat in tine."