noi am hotarat ca e mai bine sa ne despartim in ianuarie. chiar eu am fost cea care a considerat ca e mai bine asa, dar si el a fost de acord. si daca pina atunci ne mai despartiseram si impacaseram, de data asta nu a mai vrut. am mai fost amici 2 luni, pina a aparut fata asta. insa pina pe 3 iunie eu am continuat cu mesajele, cu dramatismul, cu crizele, cu tot felul de manifestari de "posedata". pina la urma de o luna m-am potolit, ma prefac - fata de el - ca nu mai exista, ca nu ma mai intereseaza. dar ce sa va spun... el e singur acasa de 2 saptamani, mama si sora lui sunt plecate, si fata s-a mutat la el.. deci va dati seama cum imi este.
si nu mai e cazul sa mai am nici o discutie cu el acum. ba dimpotriva. cred ca este fericit ca ma vede ca m-am linistit, ca nu il mai caut, ca vede ca nu mai sufar dupa el, daca l-as cauta saracul ar zice ca incep iar cu crizele si cu nebunia mea... deci discutia este exclusa.
insa nici sa merg mai departe nu pot. nu vreau sa caut pe altcineva ( nici nu as avea unde de altfel), daca mi-o arata Dumnezeu pe cineva, asa, sa-mi scoata ochii, poate ca as incerca. dar deocamdata eu inca il iubesc pe el, si mi s-ar parea tradator sa imi ignor sentimentul.
pe mine prin baiatul asta m-a adus Dumnezeu la calea cea buna, m-a schimbat mult in bine, a fost piatra de hotar, pe baiatul asta l-a facut Dumnezeu salvarea mea. iar eu lui i-am facut mai mult rau decat bine.
si din pacate inca nu sunt in stare sa merg mai departe, si nu ma pot ierta, si imi este ingrozitor de dor de el. relatia noastra a fost una foarte profunda.
|