[nicolletta]

Dar se poate şi să ţină. O convertire superficială poate să şi ţină.

Poate să şi ţină! Poate şi să ţină, pentru că Hristos ţine seama şi de cel mai mic efort pe care-l facem ca să ne apropiem de El. Şi cel mai mic pas pe care-l facem, Hristos poate să-l întoarcă, şi... El face două mii de paşi spre noi. E trist, însă, că sunt unii care se convertesc cu jumătate de măsură.
În zilele noastre, în Franţa, o catolică îi explica unui prieten al meu că s-a convertit la Ortodoxie, considerând-o doar o formă mai bună de catolicism, şi atâta tot, neînţelegând radicala diferenţă dintre credinţa de la care plecase şi credinţa la care ajunsese. Astfel de convertiri au roade triste. E o carte, Două milioane de kilometri pe drumul convertirii, a unui tânăr care cunoaşte mari maeştri yoghini, care ajunge pe la multe grupări sectare, şi, în cele din urmă, vrea să devină ortodox. Şi primeşte chiar Botezul, dar nu înţelege diferenţa enormă dintre credinţa ortodoxă şi grupările sectare, harismatice, şi de tot felul prin care trecuse. Astfel de mărturii fac rău, vatămă! Pe cât de interesantă a fost trecerea tânărului respectiv de la yoga la credinţa creştină de tip sectant, pe atât de puerilă apoi a părut alegerea variantei ortodoxe. Ortodoxia nu e doar o variantă de credinţă creştină, ci e credinţa propovăduită de Hristos, de Sfinţii Apostoli, de Sfinţii Părinţi până în zilele noastre.

De ce nu se converteşte omul la Hristos?

Cine îi ajută pe oameni să se convertească? Creştinii care duc o viaţă superficială şi văd numai de ei? Când văd că există atâta egoism în lumea creştinilor, mă întreb dacă putem vorbi obiectiv despre o schimbare reală pe care o simt creştinii ortodocşi în zilele noastre. Într-o carte, Firea erosului, Părintele Filothei Faros spune că nici în antichitate – în antichitatea în care erau homosexuali şi alte fărădelegi – nu era atât de intensă depravarea la nivel sexual. El spune că cumpătarea de care dădeau dovadă în sexualitate cei din lumea antică atârnă mai greu la cântar decât pornografia dominantă în aşa-zisele ţări majoritar creştine.

Să discutăm pe marginea unei idei care mă „obsedează”. Sunt perioade cu convertiri de amploare, care ţin ani de zile, urmate apoi de perioade de cădere, chiar la fel de fulminante ca şi convertirile în sine. Ce se întâmplă, de ce există aceste perioade de cădere, perioade întunecate ...

Ele au loc tocmai pentru că Hristos nu-i face robi pe creştini. Dacă i-ar face robi, după ce s-au convertit, ei nu ar mai cădea. Ca să poţi iubi, trebuie să fii liber. Nu ne putem mântui dacă nu suntem liberi şi dacă nu iubim. Hristos nu ne poate forţa să-L iubim şi să alegem virtutea.
Or, tocmai datorită faptului că suntem liberi, o parte din convertiţi revin de la viaţa creştină la viaţa de păcat. Ori pentru că n-au avut parte de o convertire sinceră, ori pentru că n-au început cum trebuie, ori n-au făcut o spovedanie completă, reală, totală, n-au avut o legătură strânsă cu duhovnicul, ori pentru că n-au ştiut să depăşească ispitele care apar – nu numai la nivel trupesc, gen băutură, ţigări, sex –, ci la nivelul gândurilor: uite ce viaţă duce părintele, uite ce compromisuri face episcopul, uite cât de mare e păcatul în care trăiesc atâţia slujitori ai altarului, sau cât de mare e păcatul în care trăiesc atât de mulţi creştini. Vedem, de exemplu, ce au ajuns să fie Paştele, Crăciunul, pentru creştini: un prilej de bairam, din păcate. Vedem la televizor cum stau prin discoteci şi petrec toată noaptea. Nu s-au gândit să se spovedească şi să se împărtăşească. Sau, dacă s-au dus, s-au dus şi s-au spovedit dintr-un reflex care le adoarme conştiinţa.
A ajuns spovedania să fie somnifer pentru conştiinţe, în loc să fie cea care le trezeşte conştiinţele. Să vezi când e coadă la spovedanie, câteva zeci de persoane, cum spovedania durează două minute, un minut, eventual, şi nu apucă omul să spună nici a zecea parte din păcatele care ar fi trebuit spovedite. Iar păcatele care nu sunt spovedite cresc. „Îndoite le veţi avea”, zice părintele la spovedanie. Şi nu e o ameninţare, ci o atenţionare, un SOS.

Imaginea mea, referitoare la acest aspect, e că avem o biserică de surdo-muţi: adică noi mergem la biserică, dar nu auzim ce ne spune părintele, părintele nu prea mai are vreme să ne facă să auzim… Sau nu prea reuşeşte să ne comunice ceea ce vrea.

Este o vină a noastră că suntem muţi, şi o vină a noastră că suntem surzi, dar şi a părintelui că nu reuşeşte să înveţe limbajul surdo-mut şi să comunice cu noi.

Cum se face reinserţia în acest Trup al lui Hristos al celor care au alunecat din aşezarea lor în Hristos şi vor să revină la starea iniţială?

Ei nu au ieşit din Trupul lui Hristos. Chiar dacă păcătuiesc, rămân fii ai Bisericii. E adevărat, există şi excepţii, oameni care după o convertire la Ortodoxie au parte de o anticonvertire spre erezie sau alte religii. Vorbind despre acei creştini care cad, din păcate, în păcate, astfel de exemple negative sunt arătate cu degetul de comunitate. Comunitatea are prilejul de a arăta exemplele negative şi de a se raporta la persoanele respective exclusiv ca la persoane negative, fără să se gândească în primul rând la recuperarea lor. Când fratele tău a furat ceva şi afli că e la puşcărie, nu te gândeşti: „Ce bine că statul l-a prins şi că e judecat” şi că e în situaţia respectivă, ci te gândeşti să-l ajuţi ca, după ce va ieşi, să aibă parte de o viaţă cât mai firească, mai normală, mai curată; şi te gândeşti să-l ajuţi. Or, problema e că noi nu-i privim pe cei care au căzut în păcat ca pe fraţii noştri, ne bucurăm că au căzut şi că nu suntem noi ca ei. Avem ocazia de a ne arăta noi virtutea, sfinţenia noastră, care nu străluceşte decât dacă ne comparăm cu oameni care trăiesc în păcate foarte mari. Ne dăm seama că, dacă comparăm vieţile noastre nu cu ale sfinţilor din vechime, care erau mari stâlpnici, mari pustnici, mari asceţi, ci cu ale părinţilor duhovniceşti din vremea noastră, nu le ajungem nici la degetul mic, şi atunci, pentru a ne declara noi, totuşi, campioni ai Ortodoxiei, trebuie să ne comparăm cu aceste exemple negative şi suntem fericiţi că le-am găsit.

Cum să converteşti pe cineva?

Mergi „în pădurea de la strungă, unde-s cei cu puşca lungă”, cum cântă cei din Phoenix, îl prinzi pe unul pe care vrei să îl converteşti, cu o funie, îi legi mâinile la spate, îi ţii cuţitul pe jugulară şi-i spui: „Ori îţi schimbi viaţa, ori o să mori acum”.

Nu-l botezi direct? Îl mai întrebi?