[nicolletta]

Hristos se defineşte, cel mai bine, prin iubire, şi de aceea El covârşeşte orice altă iubire a noastră. În acest context, iubirea faţă de ceilalţi, fără a fi altoită sau izvorâtă din Hristos, poate fi iubire autentică?

Acum m-ai întrebat oarecum dacă e autentică iubirea pe care o au, de exemplu, păgânii faţă de copiii lor, nu? Da, cred că e o formă de iubire, nedesăvârşită, dar iubirea cea adevărată tot de la Dumnezeu vine. Cred că mama care moare de foame în China, fiind ori închinătoare la Budha, sau la alte zeităţi şi idoli, ori atee, cred că ea, dacă îşi rupe de la gură ca să-i dea copilului ei hrana de care are nevoie să nu moară, îşi manifestă dragostea atât cât o poate duce. Însă ceea ce e trist e că noi trăim dragostea pentru părinţii şi fraţii noştri ca pe o dragoste egoistă: îmi iubesc mama pentru că mama îmi va lăsa moştenirea cutare, îmi iubesc copilul pentru că el va fi premiant şi mă voi lăuda cu el. Poimâine va fi student, va termina facultatea şi va fi medic, ei, ce tare voi fi eu c-o să fiu tată de doctor, sau tată de preot... E extraordinar! Unii părinţi creştini sunt obsedaţi să-şi facă copiii preoţi, fiicele preotese, ca şi cum toţi ar avea chemarea asta şi, impunându-le să dea la Facultatea de Teologie, nu-i iubesc, nici nu-L iubesc pe Dumnezeu. Pentru că nu toţi copiii au acest talant.
Şi dacă tu, ca părinte, îl forţezi să devină un mic idol la care te închini – Vai, ce copil credincios am! –, mâine-poimâine el va deveni apostat. Şi experienţa de lângă noi ne dovedeşte că aşa stau lucrurile, pentru că tineri fără chemare ajung în seminare sau în facultăţile de teologie şi apoi ajung pe calea păcatului