[nicolletta]

Ce este iadul? O sperietoare pentru a-i face pe tineri să se apropie de Hristos?...

Da, de fapt, Dumnezeu, văzând că adevărul nu este destul de eficace pentru a-i călăuzi pe oameni spre mântuire, s-a gândit să-şi teleghideze roboţeii de Sfinţi Părinţi să ne zică poveşti horror cu iadul, cu draci, cu furci, cu bărci... Şi, în cele din urmă, după ce vom muri, ne vom uni cu Acest Dumnezeu, neputincios de a-i duce pe oameni în Rai cu adevărul, şi vom vedea că vom găsi minciună şi pe lumea cealaltă, şi, în cele din urmă, viaţa noastră în rai va fi o viaţă de minciună, o viaţă de compromis, suferinţă şi aşa vom trăi miliarde şi miliarde de ani. Şi care a mai fost învierea noastră, de fapt? Nici una. O astfel de abordare este penibilă…
Iadul e o realitate tot aşa cum realitate este Raiul. A spus clar Mântuitorul că există Rai şi iad şi între ele o prăpastie de netrecut. Nu pot cei din iad să ajungă în Rai. Numai pe unii din iad îi scoate Dumnezeu, pentru rugăciunile Bisericii.
Motovilov, de exemplu, ucenicul Sfântului Serafim de Sarov, n-a crezut că există chinurile iadului aşa cum sunt descrise în literatura bisericească şi a trăit pe propria piele chinurile respective, a simţit viermele cel neadormit care îi tot mânca trupul şi nu termina să mănânce trupul respectiv şi, pe măsură ce viermele mânca, trupul se refăcea la loc, şi tot aşa. Motovilov a simţit, aşadar, aceste chinuri, şi cred că pe lumea cealaltă, la Înviere, păcătoşii or să sufere şi cu trupurile, tot aşa cum drepţii care vor învia în Împărăţia Cerurilor se vor bucura şi cu trupurile de slava lui Dumnezeu.
Pentru mine iadul înseamnă singurătate. Nici nu-mi trebuie o frică de iad mai mare decât frica de singurătate! Cea mai mare pedeapsă pentru păcatele mele – sau poate cea mai mică – ar fi să fiu singur. Iar eu nu vreau să fiu singur! Vreau să fiu cu Hristos, cu Maica Domnului, cu Sfinţii, cu soţia mea, cu copiii, cu prietenii, cu cunoscuţii, cu toţi oamenii. Şi cu duşmanii mei. Am un fix: vreau să fiu în rai cu duşmanii mei. Mă rog pentru ei şi nădăjduiesc că Hristos va primi dacă nu rugăciunile mele, măcar rugăciunile altora pentru aceştia, pentru că se roagă toată Biserica pentru ei, aşa cum se roagă pentru toţi ceilalţi.

Nu te gândeşti că va fi un chin pentru ei să fie cu tine şi acolo?

Păi nu, că... A, ha-ha, pentru că s-ar putea să facă alergie la mine şi în Rai! Nu m-am gândit la asta... Nu, cei care ajung în Rai depăşesc orice bariere de genul acesta. Întrebarea îmi place, iese din şabloanele standard ale unor discuţii dintre jurnalişti şi oameni care vor să dea o mărturie plictisită, bătută în cuie.

Mai există păcat în lumea asta modernă în care trăim?

Nu, nu, păcatul a dispărut. Arătam într-unul din articolele din lucrarea Tinerii şi sexualitatea că păcatele pe care le cunoaşte ca atare societatea modernă sunt: fanatismul religios, lipsa de grijă faţă de problemele mediului înconjurător etc. Curvia, beţia, homosexualitatea, astea sunt trecute cu vederea, astea ne-au intrat în reflex, şi păcătuim cum respirăm. Scria cineva despre un rege cu multe amante, care era într-o stare trupească mai delicată din punct de vedere medical: într-o erecţie continuă. Cam aşa e societatea noastră contemporană! Tot timpul gata să păcătuiască: păcătuieşte, oboseşte, iar se ridică şi păcătuieşte mai departe! O vigoare dată de vrăjmaş, de puterile întunericului; e inexplicabil cum se păcătuieşte cu atâta...

...voluptate.

...voluptate, exact!

Cum îi putem spune tânărului de astăzi că nu are voie să facă una sau alta...

...iar noi facem asta în faţa lui sau cu uşa închisă, sau astfel, încât el oricum află că noi o facem.

...sau din moment ce lui poate nu i se spune nici chiar de către oamenii Bisericii că lucrurile acestea sunt păcate. Ne e destul de cunoscută imaginea tânărului care merge chiar la spovedit, habar nu are că o mulţime din acţiunile sale sunt, cu adevărat, păcate, iar preotul nu prea are vreme să îl lumineze. Iese de la spovedit, revine la spovedit anul următor, iese tot ca acum câţiva ani, şi totul e „în regulă”. Un circuit continuu al păcatului prin omisiune, o ecuaţie rutinieră şi absolut confortabilă.. Tânărului i se mai poate spune şi altceva decât a fost el obişnuit să audă?

Îi lăsăm aşa să meargă pe calea pe care merg, îi încurajăm aşa, ca-n Forrest Gump: „Run, Forrest, aleargă spre păcat cât poţi, că e de bine, o să-L găseşti pe Hristos prin păcatele tale, prin droguri, sex şi celelalte... mândrie, răutate, violenţă, vei găsi Împărăţia Cerurilor”. Asta ar trebui să-i spunem noi? Dacă am face aşa ceva, el va păcătui cu conştiinţa împăcată, iar noi vom fi liniştiţi că nu l-am tulburat pe săracul tânăr.
Eu cred însă că trebuie să fim mai abrupţi şi că trebuie să-l iubim pe tânăr întinzându-i o mână, chit că el ne va scuipa, ne va înjura. Mi-a plăcut că mi-a scris un tânăr un e-mail foarte dur, aşa: „Vă scriu dumneavoastră, care aveţi răspuns la toate problemele tinerilor, faceţi pe deşteptul etc...” Era foarte arogant. Şi eu i-am răspuns. „Uite care-i treaba – zic –, masa de cititori care mă laudă, ăştia cunosc un Danion fals. Tu ai pus degetul pe rană, sunt aşa cum zici tu”. Şi după câteva zile îmi scrie: „Vreau să vă iau model...” Adică pe el l-a şocat faptul că n-am căutat să mă apăr, să mă dezvinovăţesc... Trebuie să-i lăsăm să ne şi scuipe puţin. Noi nu vrem să plătim preţul ăsta al scuipatului, noi vrem să ne laude toţi, să ne aplaude: „Vai, ce credincios e! Ce credincios bun, aşa, un om deosebit, merge pe calea lui Dumnezeu, uite!...“ Cum se zice despre câte unul că acela calcă a preot, aşa să se zică şi de noi: „Ăsta calcă a creştin”, şi lumea să ne aprecieze pentru chestia asta. Ei, nu! Dacă lumea ne apreciază, e ceva bolnav. Că lumea asta păcătoasă n-are cum să ne aprecieze dacă noi chiar am călca a creştini. Numai să vadă ceilalţi iubirea noastră adevărată, iubirea jertfelnică.

Mă tot gândesc la textul acesta, apropo de ce ceea ce discutăm: „Dacă aţi fi fost din lume, lumea v-ar fi iubit”. Şi la toată acea apologie a suferinţei pentru Hristos. De ce, urmându-L pe Hristos, suntem sortiţi victimizării, suferinţei? Ne vrea Hristos să suferim pe lumea aceasta?

Trebuie să fim realişti şi să vedem că sunt unii care sunt obsedaţi de suferinţă şi parcă caută să fie prigoniţi de ceilalţi – că ei nu pot să ducă o viaţă creştină dacă nu sunt prigoniţi –, simt o nevoie permanentă în a-şi linişti conştiinţa că sunt prigoniţi, deci sunt ai lui Hristos. Sunt unii care transformă frumuseţea credinţei creştine într-o sumă de nu-uri şi de interdicţii, de legi pe care numai ei le împlinesc, şi aşa, fiind efectiv ridicoli, nu fac altceva decât să fie batjocoriţi de ceilalţi şi atunci se consideră eroi ai lui Hristos